O mie de ganduri
Au trecut deja 5 luni...Doamne, cum mai zboara vremea...In capul meu se amesteca cu repeziciune nu o mie, ci mii si mii de ganduri. Stiu, simt ca nu am depasit inca dezechilibrul emotional in care ma zbat de atata vreme. Cu toate astea incerc sa fiu mai blanda cu mine, sa ma descopar, sa fac mai mult ceea ce imi place decat ceea ce trebuie. Astept momentul in care sa ma simt puternica, echilibrata, pentru ca altfel nu va pot impartasi starea reala prin care am trecut pana acum ceva vreme si prin care inca mai trec.
L-am visat pe Maci. Imi lipsea teribil faptul ca nu mai venea nici macar in vis. Ieri noapte a venit in sfarsit. Pana acum de cate ori l-am visat eram perfect constienta ca el nu mai e, ca a murit. Ii multumeam de fiecare data ca vine in vis :) Noaptea trecuta a fost cu totul altceva. Am visat ca ne mutam, lucru de altfel foarte obisnuit in viata noastra impreuna. In 18 ani, am fost precum nomazii, ne-am mutat de aproximativ 22 de ori din motive independente de vointa noastra, fapt care pe mine ma innebunea.Singurul lucru bun din aceste mutari a fost ca am invatat ca valorile reale sunt cele sufletesti nu cele matteriale si ca acasa, stiti deja, este acolo unde e inima mea:) Cum va povesteam, ne mutam, iar eu ii spuneam ca nu pot sa il urmez, nu am cum sa vin cu el, ca trebuie sa raman pentru fetite. El, de asemenea imi spunea ca nu se poate altfel ca trebuie sa plece...Insistam sa ramana cu noi si ii spuneam cat de greu mi-e fara el si incercam sa il conving in fel si chip.M-am trezit cu sfasierea care ti-o provoaca desprinderea, despartirea...Ce sa mai spun...Nici nu ma pricep sa descriu in cuvinte ce simt. Mi-e clar insa ca in toata nebunia asta prin care trec, creierul meu ramane lucid si ma invata cum sa ma agat de viata, imi arata pozitia in care sunt emotional.Stiu, nu ma simt pregatita dar trebuie sa ma desprind de trecut sau mai bine zis de durere si sa traiesc in prezent...Stie oare cineva sa ma invete cum sa fac asta?Pana acum nu am aflat decat ca iubirea vindeca tot dar din pacate nu se gaseste la colt de strada...
Ma uitam, asa cum fac aproape zilnic pe fotografiile noastre.Atatea amintiri, atata fericire... vazand pozele din primavara, de la Targul de arta de la
Karlsruhe mi-am amintit cat de zapacit era Maci. Ma facea in fiecare zi sa rad. Culorile din fotografiile astea mi-au adus aminte de o intamplare haioasa din facultate :)
Era o toamana blanda si insorita. Statem cu Andriusa in caminul Facultatii de Arte din strada Occidentului. In camera 19 locuiam nici mai mult nici mai putin de 7 persoane plus alte sufletele dragi. Catelul alb si schiop (Benone) pe care il adoptasem intr-o zi de la TVR pana urma sa se insanatoseasca.
Mishu si
Bibi ii devenisera cumva parinti adoptivi. Pisicuta
Cristinei care ii facea viata amara
Alinei pentru ca urina zilnic doar in mijlocul patului si numai in asternuturi curate. Pentru aceasta pisicuta tot eu ma faceam vinovata. Am adunat-o de la facultate pentru ca aflasem ca sunt doi puiuti si ca femeia de servici vroia sa ii inece. Unul l-a luat o colega si altul...Era ziua Cristinei, asa ca mi s-a parut cel mai potrivit cadou... Alina si Cristina, asta-i adevarul despre pisicuta care v-a mancat zilele :) Doamne, cate traznai a mai facut matuca asta... Prostioarele care le facea erau direct proportionale cu ghidusiile pe care le comiteau permanent Andrei si Gabi. Pe deasupra la noi in camera mai locuiau intr-un acvariu, pe frigider doua broscute testoase, una a mea si una a Alinei. In camera 19 era un amestec superb de suflete, de dragoste si prietenie, de povesti de viata fantastice. Am trait in gasca asta niste vremuri ca in povesti si nu cred ca e nevoie sa va spun ca acele zile ne-au unit pe viata.
Revin la povestea colorata care vroiam sa v-o impartasesc. Lucram la TVR si mergeam si la facultate, eram singura din camera care aveam servici si deja acumulasem goluri mari de somn. Nu stiu cum, intr-o dupa-amiaza nu am mai mers la lucru si am hotarat ca trebuie sa dorm vreo doua ore, sa profit de faptul ca in camera eram doar eu si animalutele. M-am intins in pat si cand sa atipesc, intra razand zgomotos si trantind usa de perete Andrei si Gabriel. Andrei, cu ochii verzi ca marea, cu parul de soare, plin de bucle.Gabi, cu alura subtire si fragila, negricios ca un indian. Adesea mi se parea ca o sa se franga intr-o zi cand se va lovi cu capul de pragul usii, atat de inalt imi parea :) Impreuna erau ca Stan si Bran sau Pat si Patashon, se completau intr-un mod incredibil, plini de umor si de veselie. Radeau ca doi zapaciti iar eu eram nervoasa ca nu reusisem sa adorm.M-au informat ca aveau sa plece de urgenta la Ploiesti de unde Andrei urma sa se intoarca cu parul...verde. Avand in vedere ca acesta intamplare era in anul 1996 , mi s-a parut cel putin ciudat si i-am banuit ca bausera ceva impreuna, asa ca "i-am gonit" obosita si nervoasa. Au plecat trantind usa in urma lor si razand. Vocile si bucuria lor se indepartau pe holul caminului. Eram multumita ca imi regaseam caldura asternutului.
Nu stiu cat timp am dormit dar a fost un somn lung, profund si odihnitor. Imi amintesc cat de mult m-a uimit trezirea. Buzele mele au simtit atingerea senzuala a buzelor lui reci si carnoase. Buclele imi gadilau obrajii si simteam un miros ca de spital care imi amintea de mersul la doctor pe vremea cand eram fetita. Am intredeschis ochii, dar am jurat ca visez, pentru ca nu vedeam decat albastru.Lumina filtrata printre bucle albastre, albastre. Asa ceva nu mai vazusem niciodata in viata mea, sigur visam. Am facut un efort sa ma trezesc si da...in fata mea, Andrei era albastru cu suvite care bateau spre verzui. O sticluta intreaga de albastru de metil se ascunsese in pletele lui. O doamne, ce nebunie...Gabriel si Andriusa imi povesteau repede, vorbind unul peste celalat, simultan, cum s-a ajuns la situatia asta albastra:)
Il priveam si ma minunam...imi parea teribil de frumos cu ochii verzi, cu pielea creola si cu parul atat de albastru. Imi pare nespus de rau ca la vremea aceea nu aveam usurinta si posibilitatile de a face fotografii pe care o avem astazi. Imi amintesc cat de uimiti si contrariati il priveau oamenii pe strada. Gabi imi povestea cum s-au intors de la Ploiesti cu trabantul nostru cel mic si verde, cu ferestrele larg deschise si cu pletele in vant, unul albastru si altul negru, ca doua personaje de poveste. Nici nu m-am mirat cand am aflat ca o masina de pe contrasens era sa intre in ei. Mare trebuie sa fi fost socul soferului din cealalta masina sa vada in fata lui o asemenea imagine suprarealista. Nu am fost surprinsa nici cand Domnul Profesor Buculei i s-a plans unchiului lui Andrei ca Andrei a luat-o razna complet de cand s-a indragostiut de fata asta (adica de mine), ca e tare pacat de el ca era un baiat bun inainte sa o cunoasca pe nebuna asta (adica pe mine) dar i s-au sucit mintile...Domnule Buculei, sper ca pana la urma ati aflat ca nu eu eram capul dracoveniilor, chiar daca ma nimeream des prin preajma lui :)
Intr-un final, asa cum si-a dorit, parul lui ajuns sa fie si verde, dar asta dupa foarte, foarte multe spalari :)
Gabi, Cristina, Alina, Bianca si Mihai, colegi de studentie, dragii mei, va rog mult scrie-ti si voi cateva randuri despre cum va amintiti intamplarea asta albastra.Sunt sigura ca tuturor va face placere sa povestim si sa savuram amintirile personale. Mara si Sara vor fi foarte bucuroase sa descopere intr-o zi povestea asta colorata.
Va imbratisez si va multumesc ca imi sunteti mereu alaturi si-mi tineti sufletul in palma :) Pe curand, cu drag, Daiana
PS: Cititi neaparat comentariile, sunt delicioase :)
