Saturday, August 31, 2013

THE WALL

Sunt obosita pana aproape de epuizare.Nu am reusit sa adorm. Stau intinsa in pat si privesc ceasul rotund de pe perete. Secundele alearga nebune, nu stiu incotro si imi adancesc dorul. Cu fiecare nor  alb care se scurge pe cerul senin, cu fiecare  raza de soare apusa, cu fiecare zbor al porumbeilor de la fereasta unde locuiesc pentru o vreme, ma desprind si in acelasi timp, intr-un mod neinteles, ma contopesc cu dragostea mea. E din ce in ce mai mult in mine, in  fiinta mea. O port pretutindeni ca pe cea mai puternica lumina. Nu o vad dar o simt acolo,  tamaduitoare. Chiar si voi  o cunoasteti  pentru ca imi spuneti adesea ca ii vedeti stralucirea. Privesc ceasul rotund si gandurile alearga prin mine precum secundele.
Invat sa traiesc din nou si imi iese al naibii de bine. Am inceput sa imi infrunt fricile. Nu e usor, dar refuz sa mai spun "nu pot". L-am inlocuit cu "pot si incerc". Viata asta e o mare aventura si clar merita traita cat mai intens. Nu vreau sa ma mai ghemuiesc speriata si sa ma ascund, o infrunt de-a dreptul. Nu vreau sa mai cad dar stiu ca se va mai intampla. La fel de bine stiu ca nu voi ramane inngenuncheata, ci ma voi ridica, de fiecare data mai puternica, pentru ca am in mine lumina. Omul care sunt azi, sunt pentru ca am crescut impreuna cu Maci meu. M-a invatat zi de zi sa rad, sa ma bucur, sa stralucesc.
Am fost la concertul "The wall". Zeci, sute, mii, zeci de mii de oameni cantau intr-un glas muzica vietii. Am inmarmurit de uimire in furnicarul imens si am realizat intr-o secunda miracolul. Nu puteam cuprinde multimea dintr-o singura privire si am realizat ca acolo, miile de oameni cantand libertatea, eram doar un graunte de nisip din cati suntem pe pamantul asta imens. Fiecare unic si de neinlocuit. Intre cele aproximativ 7 miliarde de femei si barbati, undeva, cumva, se naste in mod inexplicabil o energie, o minune, o iubire. Un singur barbat si o singura femeie din milierdele de barbati si femei ajung fata in fata si se produce magia. Doar el si doar ea, irepetabili, jumatatile, Adam si Eva, se recunosc. Nu exista alta imbinare mai minunata. Armonie perfecta. Nu poate fi evitata. Se intampla indiferent de vointa sau de asteptarile noastre. Este o binecuvantare imensa. Exista o probabilitate infima ca ea sa se produca , sa traiesti un asemena noroc. Fac parte din putinii norocosi care au trait-o. Din pacate vine si o vreme cand undeva, cumva, se produce o fluctuatie de energie, o suprasarcina. In mod inexplicabil el, sau poate ea se transforma in lumina. Cel ramas singur, el sau poate ea, nu ramane cu adevarat singur pentru ca poarta in fiinta lumina celuilat. Toata viata. 
Nu am plans de dor, ci am tipat, am tipat din toata puterea, din toti rarunchii pana am simtit ca raman fara respiratie. (Era cel mai potrivit loc unde sa-mi urlu dragostea fara sa doara pe nimeni in afara de mine.) 
...Am ramas fara aripa si totusi ma incapatanez sa zbor... refuz sa stau si sa imi plang de mila. Nu ma ajuta la nimic asa ca aleg cu toata fiinta mea viata si zborul. Cad si ma inalt din nou. Doare, dar apoi imi reaiau din nou si din nou cu incrancenare zborul.  
Stiti ce? Mi-am pierdut aripa dar am primit in mine lumina. Intr-o zi nu voi mai cadea pentru ca acum exersez cel mai minunat tip de zbor. E zborul luminii.
Secundele alearga nebune si eu ma ridic grabita din pat sa va scriu. Nu e vreme de leneveala, e vreme de exersat zborul si de impartasit lumina:)


FEAR BUILDS WALLS
DONT GIVE IN WITHOUT A FIGHT.

PENTRU PRIETENI

Daca citesti acesta postare a mea atunci sa stii ca e scrisa special pentru tine:)
M-am trezit devreme, cu mult inainte de rasaritul soarelui. Intr-un apartament vecin se aude apa curgand. Zgomotul mi-e atat de familiar. Nu suntem acasa dar confortul asternutului, caldura de a dormi intre doi pui mici care zambesc visului, sunete cunoscute ma fac sa ma simt acasa. Acasa e de fapt o stare de spirit, acasa e acolo unde e dragostea. Acasa e oriunde iubesti si te simti iubit, acasa e acolo unde e sufletul tau. Simt nevoia sa scriu, sa multumesc...Imi sarut puii mici pe pleoapele incarcate de multe vise si ma apuc sa scriu. Vreau sa invat sa stapanesc calculatorul, sa-l imblanzesc incat sa nu ma mai necajeasca. Nu stiu unde am gresit si "mi-am pierdut blogul" Nu stiu ce setari am facut dar nu mai reusesc sa intru in pagina mea. Normal ca imi vine sa plang dar ma incurajez mereu ca am prieteni care ma vor ajuta. Pana atunci imi adun lacrimile intr-un nod care mi s-a asezat obraznic in gat. Nu am sa-l las sa ma necajeasca, mai bine am sa scriu direct aici.
Azi m-am trezit cu dorinta de a multumi pentru ca in viata mea sunt oameni care imi tin sufletul in palma. Sunt oameni care fac impreuna cu sufletul meu parckour. Recunosc, nu-i usor, adesea doare dar ne ridicam si alergam impreuna mai departe.Mereu impreuna. E grozav cand reusim sa sarim impreuna obstacole. Sunt oameni care ma alina cu caldura lor, oameni care imi panseaza zborul frant si ma invata sa rad din nou. Oameni cunoscuti si necunoscuti care au ales pentru o vreme sau pentru totdeauna sa-mi fie alaturi. Oameni care imi asculta deopotriva tristetile si bucuriile, care ma accepta si care ma imbratiseaza exact asa cum sunt. Oameni care au puterea sa-mi stearga lacrimile si sa ma faca sa zambesc chiar si cand sufletul meu uita sa cante. Sunt unii oameni navalnici care "ma sperie" cu dragostea lor si care, indiferent cat sunt de retrasa isi revarsa asupra mea neconditionat iubirea. Sunt oameni in viata carora navalesc eu insami ca o avalansa, oameni pe care poate ii coplesesc si care totusi ma rabda buni si intelegatori. Sunt oameni care doar tac impreuna cu mine.Tacerea imi vorbeste adesea mai mult decat cuvintele.Ii simt acolo discreti si ma bucur ca ma insotesc chiar si in tacere. Sunt oameni cheie care ma urmeaza pe perioade mai scurte sau mai lungi in calatoria mea, esentiali pentru zbor.
Intre speranta si disperare, intre cantec si liniste, intre adevar si minciuna, intre viata si moarte, intre lumina si intuneric nu-i decat un pas mic. Atat de mic, mai mic chiar decat un pas de furnica. Sunt oameni in viata mea care imi poarta sufletul in palme, oameni care ma ajuta mereu sa fac acest pas mic mereu catre lumina. Omeni care imi daruiesc ajutor printr-un gest, un rand sau un cuvant, un zambet, o vorba, farame de speranta. Pasi mici care ma juta sa ma descopar, sa invat din nou sa fiu. Pasii astia micuti, care acum ma ajuta doar sa supravietuiesc vor fi intr-o zi zborul insasi.
Va multumesc oameni dragi, simt dragsotea cu care ma inconjurati, sunteti minunati si cuvintele sunt putine sa va spun cat de importanti sunteti pentru mine.In dimineata asta m-am trezit devreme sa va scriu. Am scris in timp ce rasarea soarele si v-am trimis o raza calda. Cand va veti trezi si veti simti cum va mangaie soarele, sa stiti atunci ca eu sunt impreuna cu dimineata, ca va imbratisez cu toata dragostea.Va multumesc cu toata fiinta mea pentru ca imi purtati sufletul in palma.
Pe curand, cu drag, Daiana


http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=NX7QNWEGcNI

Tuesday, August 20, 2013

Camasa

Andrei ma invitase la expozitia de sfarsit de semestru a studentilor de la Arte Plastice. Atmosfera era tare palcuta. In ateliere peretii erau acoperiti cu lucrari si peste tot era agitatie. Erau studenti care radeau relaxat, ciocneau beri si se simteau usurati de griji. Venea vacanta. Era soare dar fusesera niste zile ploioase si vremea inca era mofturoasa. Norii se adunau cand nici nu te asteptai si se scuturau sagalnici in ploaie calda. Trotuarele erau intesate de baltoace. 
Ce fericita si ce emotionata eram ca imi daduse atentie. Imi parea frumos si senin ca un zeu in camasa turcoise cu carouri. Era bronzat si buclele lui lungi pareau ca imprastie lumina solara. 
Eram asa de timida ca nici nu indrazneam sa imi ridic privirea. Ii auzeam vocea puternica si blanda, ma facea sa rad si sa zabesc continuu. Era clar ca m-am indragostit, profesoara de dramaturgie si profesotrul de regie isi dadusera seama din felul in care scenariile mele pentru scoala capatasera o forma noua. Profesoara imi zambea complice si imi spunea ca simte ce-i cu mine, ca doar imi straluceau ochii si incepusem sa scriu altfel. Ma incuraja, imi spunea: "Scrie Daiana, scrie, acum o sa ai cele mai grozave idei." Dar eu parca refuzam sa inteleg, nu vroiam, nu aveam chef sa scriu ma preocupa altceva. Mi-era necaz ca ma descoperisera desi nu suflasem nici un cuvintel. Nici fata de mine nu aveam curajul sa recunosc ca m-am indragostit, nu acceptam la acea vreme sa fiu o carte deschisa. Degeaba... "imi radeau ochii" si asta era suficient ca lumea sa intuiasca ce simt.
Dupa ce Andrei mi-a povestit verzi si uscate inveselindu-ma, dupa ce ii raspunsesem cu jumatate de gura la intrebari a venit vremea sa plec acasa. Andrei mi-a propus sa coboram impreuna, sa ma conduca doi pasi. In curte, intre cladirile facultatii, spatiul pe unde se putea merge evitand baltoacele era ingust. Am ales sa merg inaintea lui dar eram asa emotionata incat am simtit nevoia sa fug. Am tasnit inainte cu pasi repezi dar apa rece a batoacei m-a trezit din visare. M-am jenat de situatie, mi-am dat seama ca baltoaca se adancea. Nu pe acolo era drumul bun, asa ca m-am intors cu gandul sa ocolesc pe cealalta parte dar intoarcerea mea a fost atat de brusca incat am nimerit, fara sa vreau, in bratele lui Maci. A ras bun si cald, s-a bucurat din toata inima, puteam simti dar nu aveam curajul sa-l privesc. Era un amestec de senzatii nebunesti, eram intr-un vartej ca un taifun si in acelasi timp totul se oprise acolo, in loc, numai pentru noi doi. Era atat de bine, atat de intens, incat nici nu mai aveam puterea sa respir...Si Andrei radea iar eu eram nauca de norocul intamplarii si ii multumeam baltoacei ca mi-a incurcat drumul:) Am zabovit cateva clipe acolo in imbratisarea calda pe care o asteptasem parca dintodeauna. Apoi, creierul asta care imi da de furca mereu, m-a facut sa ma fastacesc si m-am desprins din imbratisare.Am rupt-o din nou la fuga prin baltoaca rece, de data asta pana am gasit trotuarul. Andrei radea bland, nu intelegea de ce sunt asa salbatica. Soarele era la apus si inca ne mangaia in timp ce stropi rotunzi si grei au inceput sa ne ude. Ne-am adapostit sub un dud batran si Andrei mi-a dat camasa lui cea frumoasa, sa nu-mi mai fie frig.Am plecat acasa teribil de fericita, mangaiind camasa care imi incalzea bratele ca intr-o imbratisare delicata.
Nu am putut sa dorm toata noaptea de emotie si de fericire. Oare ma recunoscuse si el? Oare...ma simtea si el? Stia ca e sufletul meu pereche? Stia cat sperasem sa-l intalnesc? I-am spalat camasa cu gesturi calme. 
Eram contrariata ca baiatul asta solar imi sucise mintile. Aspectul lui fizic nu se apropia nici un fir de felul in care imi imaginasem eu in visele mele ca ar trebui sa arate jumatatea mea. In inchipuire visam mereu un baiat slab dar puternic, brunet si cu un aspect ordonat. Andrei era blond cu bucle lungi pe spate, cu camasa descheiata peste tricoul scos din pantaloni, usor dezordonat, liber si razand mereu, arata precum vacanta. Nu era brunet si totusi era el, jumatatea mea, si Doamne cat de fericita eram ca ma indragostisem. El isi inchipuia fata visurilor blonda, deci nici eu nu am corespuns asteaptarilor:) Parul meu era atat de negru incat batea inspre verde-albastrui. Imi place sa ma gandesc uneori ca cine stie cum, poate in alte vieti impreuna, el a fost brunet si eu blonda.Nu mai avea importanta decat ca l-am recunoscut si asta imi imbata simturile. Stiam deja desi ma speria putin in acelasi timp gandul, ca o sa-mi petrec restul zilelor cu el:)Vesnica teama de nou, de viitor, de necunoscut...
As fi vrut sa adorm dar nu puteam, camasa lui Andrei imi acaparase toata atentia. Ma duceam si o intindeam pe caloriferul rece, nu ca sa se usuce, ci doar ca sa o privesc:) Ma asezam in pat si o priveam din nou si ma bucuram de norocul care a dat peste mine. Apoi ma ridicam si o luam de pe calorifer, ii intindeam cu mangaieri fiecare cuta. Am bagat mana in buzunarasul de la pieptul camasii si am gasit un biletel. Ah, fir-ar sa fie imi strecurase in buzunar numarul lui iar eu spalsem in exces de zel, ca o fraiera, camasa. Nu se mai vedeam mare lucru pe hartiuta uda si cerneala se intinsese...Nu-mi mai gaseam locul...de ce spalasem camasa?... Si ce absurd ma comportam, sa ma fatai atat in fata unei camasi...M-am rusinat de situatiei si am hotarat ca daca nu pot dormi macar sa citesc din poeziile lui Nichita, sa-mi trimit gandul in alta parte.Si in speranta mea de evadare iata la ce pagina deschid intamplator cartea:
"Ce justificare este oboseala de după muncă ! Cazi, mă, direct în somn şi nu tu înger peste creier fâlfâindu-şi aripa ca să ţi-l ocrotească, nu tu cer cu stele, nimic, mă!
A dormi dus e ca sudoarea. Iţi asudă moartea peste timp cu împlinire. Să-l fi văzut pe taică-miu dormind! Nici de sforăit n-avea treabă. S-o fi văzut pe maică-mea veghindu-l! Respirarea ei lângă el, doamne, ce muzică de Johann Sebastian Bach! Si pe mine, copilul lor, născut din dragostea lor, ce singuratic, ce derbedeu, ce alungat!
S-au iubit ai mei, bineînţeles că s-au iubit ai mei. Din această pricină, acuma la patruzeci şi patru de ani, şchioapăt puţin.
Am găsit o toantă care ţine la mine. Si ştiţi de unde ştiu că ţine la mine? Mi-a spălat cămaşa.
Ei, despre mine nu prea este vorba.
Dar despre cuvânt, ce scriitură!" din volumul "Amintiri din prezent" de Nichita Stanescu"
Vai, vai, imi spuneam in gand, ce greseala am putut sa fac...auzi..."Am găsit o toantă care ţine la mine" Asta sunt eu, adica..."Si ştiţi de unde ştiu că ţine la mine? Mi-a spălat cămaşa." Aha, sunt o toanta da, da. Cum Dumnezeu tocmai la "scriitura" asta de doi bani am deschis eu cartea cu poezii ? O Doamne, ce-o sa mai rada de mine. Am luat camasa si am sifonat-o zdravan, am tavalit-o putin cu picioarele zambind gandului:) Ce stupid ma comport... Apoi am luat-o cu mila si am mangaiat-o, am pupat buzunarasul in care am gasit numarul de telefon, ca si cum as fi vrut s-o impac...biata camasa, n-avea nici o vina:) I-am inapoiat lui Andrei camasa si purtam in mine teama ca-si va da seama ce simt... Cateva zile mai tarziu nu mai conta nimic, il recunoscusem si acceptam deja ideea, nu imi mai pasa ce va crede el sau lumea despre mine, stiam ca in viata mea s-a intamplat ceva minunat. Am hotarat ca de cate ori voi simti nevoia sa-mi exteriorizez emotia, sa o fac fara teama. Sa ma bucur si sa-mi primesc dragostea asa cum se cuvine, adica cu toata fiinta mea. Ochii imi straluceau si cuvintele ieseau singure, prietenii si necunoscutii radeau cand le povesteam. Eram  chiar intr-o poveste, si nu mai puteam de atata fericire." Stii ca esti indragostit doar atunci cand nu mai poti adormi pentru ca realitatea este, in sfarsit, mai frumoasa decat visul "( Theodor Seuss)

Thursday, August 15, 2013

De ziua ta


10 august, ziua ta
Nu am puterea sa scriu de cateva zile.
Stii cat de frica imi e? Stiu ca nimeni nu ne ia ce am avut si ce avem impreuna dar totusi e greu. Am ajuns ingenuncheata asa cum nu credeam ca voi fi vreodata. Viitorul pentru mine e atat de abstract precum o branza cu tepi si buline:) Am fost la mare saptamana trecuta, de ziua ta. Prima vacanta fara tine. Ne-ai lipsit teribil.
Dorisu' m-a invatat ca iubirea e singura energie care transcende intre lumi, intre spatii. Asa ca din dragoste si din dorinta de a fi impreuna am inaltat cu fetitele si prietenii nostri dragi, lampioane. Multe, multe ca sa ajunga ajunga lumina lor multicolora pana la tine. Fetitele au fost teribil de fericite iar eu...Nimic nu mai e la fel... Mi-e teama de nou, mi-e teama de tot ce va urma, mi-e teama de golul din viata mea. Incerc sa il umplu grabita, alerg sa recuperez timp, prieteni, amintiri, tot ce uitarea a incercat sa ucida, tot ce mai pot salva. Am nevoie de oameni, Maci, de iubire. Eu nu pot trai fara dragoste...


 Desi a fost ploaie de meteoriti am vazut doar o stea cazatoare. Numai una, exact ca atunci cand ne plimbam singuri in noaptea calda, tinandu-ne strans de mana pe linia nesfarsita de tramvai. Bucurestiul dormea dus in cantec de greieri si miros de vara. Eram asa copii, atat de sinceri, de curati si de puternici in iubirea noastra. Doi copii cu parul lung plin de bucle si de sperante. O fetita cu parul ca abanosul in  rochita verde si un baiat blond ca soarele si ochii verzi ca marea. Abia acum imi dau seama de ce imi doresc atat de mult sa am din nou o rochie verde. Ti-am spus ca sunt avida sa recuperez amintiri:)
Cum iti povesteam...A cazut in noapte o stea si eu ti-am povestit  intristata asa cum sitam din povestea fetitei cu chibriturile. Cand cade o stea, un suflet urca la cer. Stiam ca asa e de cand am pierdut-o pe mama...M-ai contrazis teribil de convingator. Mi-ai spus ca daca iti pui in taina o dorinta, ea urca in locul stelei la cer si daca nu o spui nimanui, dorinta se-mplineste. Te-am crezut pe cuvant, eram doar o fetita inocenta. Intr-o farama de secunda mi-am dorit cu toata fiita mea sa fim mereu impreuna. M-ai strans de mana si mi-ai spus ca si tu ti-ai pus o dorinta in acelasi timp cu mine. Ai vrut curios sa afli dorinta mea, dar mi-a fost teama sa ti-o spun pentru ca vroiam cu tarie ca ea sa se transforme in realitate. Am disparut apoi in noapte doi copii fericiti purtand in noi dorinte, plini de sperante si vise.
Peste putin timp, la mare, langa valuri, a fost prima noastra zi de dragoste care chiar ne-a legat pentru totdeauna. Nu m-am gandit sa-ti inalt chiar din acel loc lampioanele cu dragoste pentru ziua ta. Cu siguranta ca asa ti-ai dorit tu, de vreme ce nu am reusit nici cum sa le inaltam din Vama pentru ca vantul era potrivnic. Cand urcau lampioanele spre cer  a cazut o stea. Numai una, exact ca odinioara.M-am gandit ca ar fi bine, asa cum m-ai invatat tu, sa-mi pun o dorinta, iar ea va urca la cer si se va implini. Stii, Maci, sunt asa blocata emotinal, ca nu mi-a venit nimic in minte, nimic, nici o dorinta. Atat sunt de goala...Toate dorintele mele te includeau pe tine. Acum imi doresc numai sa te intorci acasa, la noi, dar stiu ca oricat de bine as pastra sectretul nimic nu te-ar mai aduce inapoi...Si atunci, Maci, la ce bun sa ma amagesc, sa-mi pun o dorinta care sa nu se indeplineasca!?
A cazut o stea si nu am avut puterea sa-mi pun nici o dorinta. Stiu sigur insa ca zeci de lampioane de dragoste si un suflet au urcat la cer...

Acum cativa ani mi-ai marturisit  dorinta ta din seara cand inca eram doi copii fericiti. M-am bucurat enorm, normal, dorinta ta era aceeasi cu a mea. In acea noapte la cer nu au urcat doua ci doar una, o  singura dorinta, mare si puternica.
De ce mi-ai marturisit dorinta ta, Maci drag? Nu  ma invatasesi tu, oare, ca doar daca nu spui nimanui, absolut nimanui,  doar atunci  dorinta se indeplineste???

http://www.youtube.com/watch?v=qAJPSsPSWmg

Thursday, August 8, 2013

Ultima zi 2

Cu doua luni in urma- iunie 2013
E dimineata devreme si Andreea ma priveste ingrijorata.E racoare. Fetitele dorm inca. Noaptea trecuta a fost insuportabila. Nu am putut dormi nici o secunda, gandul la Maci meu ma sfasie.  Vreau sa merg sa stau langa el dar in acelasi timp mi-e teama. Ce Dumnezeu ne asteapta acum?Ce va urma?
Aseara fetitele si cu mine am ales sa ramanem impreuna la Cata si Andreea ca sa suportam mai usor socul vestii. Andreiul nostru e in coma profunda de cateva ore. Doctorii ne-au dat o speranta mica, mica, mica. (Ceva gen 2 la suta...)
Noaptea s-a scurs lenesa si nesuferita, dureroasa. Patul mi-a parut prea stramt asa ca am improvizat ceva pe covorul din sufragerie. Nu pot sa plang si in cap simt o presiune innebunitoare. Daca nu ma legan simt ca imi plesneste capul. Andreea ma priveste ingrijorata dar nu imi spune nimic. Isi ia tigarile si iese pe balcon sa fumeze. Nu stiu ce e mintea ei cand ma vede dar eu simt nevoia sa ma legan. Leganatul asta un fel  de plans infundat, un fel de ritual de autocalmare  pe care l-am deprins acum vreo 25 de ani cand am pierdut-o pentru totdeauna pe mama. Pe Maci am sa il pastrez cu orice pret.Nu am sa il pierd. De cate ori trec prin situatii limita ma legan in pat. Toata viata m-am jenat de ciudatenia asta a mea si mi-a fost frica sa nu ma surprinda cineva. Acum mi-e absolut indiferent  ce gandesc cei din jur pt ca simt ca am sa innebunesc daca nu ma calmez. Andrei stia ca ma legan si adesea ma lua in brate si ma linistea. Accept ca fiecare din noi reactionam diferit la stress si durere. Omenii plang, tac,beau sau fumeaza, iau pastile, se leagana sau cine stie ce moduri unice mai au ca sa poate trece prin tristete.
Telefonul Andreei bipaie. Am primit un mesaj de la Despina care ne anunta ca trebuie sa fug la spital sa imi iau ramas bun de la Maci meu. Doctorita ma cheama sa vin cat mai curand. Fetitele dorm...le imbratisez si le mangai, le pup fruntile senine si ma desprind de ele cu ochii in lacrimi. Trebuie sa fiu curajoasa, trebuie sa rezist...
Dimineata pare linistita in spital.Numai inima mea bubuie in piept. Mi-e frica de simt ca lesin dar merg inainte pe drumul cunoscut spre Maci meu, spre camera de reanimare. Pasesc inainte dar am tendinta sa scutur din cap sa ma trezesc din cosmar. Chiar, daca e doar un cosmar din acelea care te fac sa crezi ca traiesti in mod real.Daca dorm si am doar un vis urat?Clipesc des.Ma doare tot trupul istovit de nesomn si tristete.Dar durerea mea nu inseamna nimic pe langa recunosterea ca asta e cruda realitate. Gadul ca Andreiul meu ar putea sa simta durere si trupul lui frumos e atat de chinuit ma terifiaza.
Am ratacit coridorul. Trebuie sa ma adun ca sa ajung cat mai repede la Andrei...
Doctorita este in fata mea si imi spune ca, din pacate, nu mai avem nici o speranta.Nu mai avem nici macar o sansa. Omeneste s-a facut tot ce era posibil. Deci am pierdut si ultima farama de speranta si curaj. Trebuie sa imi iau ramas bun, se pare ca azi e ultima zi. Ma simt  o fetita mica si speriata.Doctorita imi cauta privirea sa fie sigura ca am inteles mesajul insa eu nu pricep chiar nimic... Eu stiu ca dragostea nu moare. Cum sa moara  Maci meu?
Doctorita da la parte cu delicatete draperia care ma desparte de omul meu. Tresar...A mai aparut inca un aparat imens.Deci chiar i-au cedat toate organele...Doctorita imi spune ca nu putem dona nimic din cauza ca toate organele sunt kaputt. KAPUTT? Greu e inteles...Sunt ca intr-o nava spatiala cu multe ceasuri, fire, aparate, seringi imense dozate de computere. Andrei e rece ca si patul de gheata pe care e intins de ieri seara. Ca sa il readuca inapoi din starea de hipotermie severa ii incalzesc trupul extrem de incet ca sa evite avarii suplimentare ale organelor interne. Nu stiu daca tin bine minte dar aseara termometrul arata 27 de grade. Acum il vad la 30...Trupul frumos, alta data atat de activ si de plin de viata e ascuns sub un cearceaf curat si ingrijit, galben pai. Pe cearceaf sunt lipite inimioarele colorate facute aseara de fetitele noastre Sara si Mara. Il mangai pe mana, mana lui buna si calda care alta data ma mangaia cu dragoste. Mainile lui puternice care au facut atatea lucruri minunate...acum zac inerte pe langa trupul umflat de apa si de medicamente.Sunt singura cu Maci si imi fac curaj sa-i vorbesc. Nu vreau sa plang pentru ca ma gandesc ca sufletul lui se zbate sa se desprinda de trup iar eu nu vreau sa ii ingreunez trecerea. Vad bine ca trupul e mort, stiam inca de aseara ca aparatele astea il chinuie dar tot ce am putut sa fac a fost sa repet continuu "Va rog, nu il deconectati de la aparate, e puternic si sper ca va reusi." Nimeni nu mi-a spus nici secunda ca ar trebui deconectat insa eu traiesc in mintea mea panica teribila ca as putea fi lasata sa decid momentul deconectarii si mi se pare ceva de neconceput.
Doctorita mi-a spus ca Maci nu aude si nu simte nimic dar eu cred ca e altfel. Imi fac curaj sa ii vorbesc...poate ca ma aude. Sunt lasa si nu am curaj sa il las sa plece, nu imi pot lua ramas bun, nu acum, nu inca...Ii spun cuvinte de incurajare, ii spun cat si cum il iubesc, ii spun cat de mare nevoie avem de el eu si fetitele, ii spun ca eu stiu ca este invincibil si ca va reusi.Monologul cu voce soptita ma epuizeaza si as vrea sa plang dar nu vreau sa il descurajez...daca sufletul lui ma vede chiar acum? Il implor sa nu plece , sa ramana pentru noi, sa lupte pentru dragostea nostra.
Ies afara alergand, lacrimile  ma innabusa, ma sufoca. Nici nu pot gandi coerent. Sunt lasa si il tin legat aici in loc sa il las sa plece.Parcurg culoarul lung si ies in curte, in lumina orbitoare a soarelui de vara.Ma asez  pe iarba  si incerc sa ma adun. Nori albi, alearga pe cerul albastru.Lucrurile par firesti in jurul meu, numai situatia noastra e alta, total nefireasca.Chiar il pierd pe Maci meu, asta e realitatea si trebuie sa o accept, trebuie sa fiu langa el cand pleaca, sa il ajut in trecere. Cat de cruda constientizare. Soarele ma incalzeste iar eu sunt uimita sa constat ca lumea isi continua mersul desi pentru mine pare ca a stat in loc.Ma suna Andreea  si ma anunta ca Ionut si Lili (fratele si mama lui Andrei ) vor ateriza in aproximativ o ora iar Cata ii va lua de la aeroport si ii va aduce la spital. Ma ridic din iarba si fug sa ii spun lui Andrei vestea.
Doctorita ma intampina si ma priveste in ochi. Imi spune ca nu vrea sa imi dea sperante desarte ca nu are nici o explicatie logica, medicala. Analizele lui Andrei  au revenit la niste parametri atat de buni incat daca starea lui de acum ramane stabila timp de 6 ore atunci va trai. Ma invita discret, fara cuvinte sa ii mai vorbesc lui Andrei. Da draperia la o parte  si ma invita tacit. In capul meu se amesteca simultan mii de ganduri. Informatii auzite din povesti sau citite, doctorita imi spune ca nu exista explicatie medicala...atunci....? Atunci inseamna ca poate Andrei ma aude, poate ca din cauza mea se lupta sa traiasca, e clar. Creierul meu se incapataneaza sa gandeasca doar "vei trai, vei trai, vei trai Maci meu drag"...
Nu stiu cand si cum trece timpul pentru ca nu mai am perceptia lui. Deja au sosit Lili si Ionut si trebuie sa ii intampin la intrarea spitalului.Ce le spun, cum le spun...nu stiu...Le spun cu sinceritate ca imaginea lui Andrei e alta, Andrei nu mai e Andrei. Lupta cu apa  si cu moartea l-au transformat si pare ca nu mai e el ...dar totusi e tot Andreiul nostru drag chiar daca e greu de recunoscut. Ionut alege sa se opreasca in fata usii si ma bucur ca a luat decizia  asta inteleapta.L-ar rani cumplit sa-l priveasca asa pe Andrei. Lili vrea cu disperare sa il vada , nu am cum sa o protejez si imi e teama pentru ea. Eu le spun ca avem speranta ca va fi bine, ca in mod miraculos analizele lui Andrei sunt destul de bune.
Intru cu Lili. Mama isi observa puiul si se misca agitata de la cap la picioare.Ridica cearceaful il pipaie, inspecteaza grabita fiecare bucatica, agitata, fara sa scoata un cuvant. Ma simt atat de neputincioasa...Dupa cateva minute se opreste din miscarile grabite.Ii mangaie calma fruntea, obrazul, umerii. Pieptul lui puternic poarta urmele circulare ale arsurilor provocate de efortul de a fi readus la viata din stop cardiacul de ieri. Doamne cat a a suferit trupul drag. Lili ma priveste transfigurata si imi expune uimitor de constient parerea. Spusele ei le primesc ca pe niste cutite ascutite, sunt atat de obiective, atat de reale incat nu vreau sa le inteleg."Nu...Daiana, nu...Tu ce crezi, crezi ca isi mai revine vreodata? Andrei e mort, nu isi mai revine, eu nu cred ca isi mai revine, nu...nu..."Lili nu poate sa se desprinda de el si il cerceteaza minutios ca si cum ar sti ca e ultima data cand il priveste. Frumosul ei, dragul ei, Andreias... Zace inert langa noi si aparatele astea il chinuie atat de rau si nu-i lasa sufletul sa plece...Lili are dreptate, trupul asta chinuit nu are cum sa mai gazduiasca sufletul lui minunat indiferent cat de mult imi doresc. Daca il iubesc cu adevarat trebuie sa il ajut. Il iubesc mai presus de orice asa ca am sa ii dau libertate  absoluta asa cum am facut in toti anii nostri de dragoste.Trebuie sa il ajut sa se desprinda pentru ca nu mai suport sa il vad cum se chinuie. Nu are cum sa mai fie vreodata un om intreg. Creierul lui a stat 20 de minute fara oxigen. 20 de minute...Hipoxie in urma hipotermiei...si stop cardiac...
Stiu ca Andrei traia cu teama ca dincolo de moarte nu mai e nimic. Chiar daca a vazut un documentar despre suflet si moarte clinica pe Discovery avea indoieli mari. Nu a avut vreme sa cerceteze si nici nu l-a interesat pentru ca a crescut ateu. Totusi ma bucur teribil ca saptamana trecuta, cand veneam din vacanta in Italia la Batman si Calina, a constientizat pentru prima data in viata lui minunea faptului ca am fost creati.
Am sa fiu langa Andrei, am sa il tin  de mana cand va trece dincolo si nu ii va mai fi teama...
"Te iubesc Maci si am sa fiu cu tine, impreuna suntem puternici..."
O conduc afara pe Lili si ma intorc la Andrei. Singura cu Andreiul meu...Imi fac curaj sa ii dau curaj si ii spun sincer tot ce gandesc...Nu ii spun ramas bun pentru ca stiu ca vom fi impreuna mereu. Ii spun sa nu ii fie teama sa treaca dincolo pentru ca sunt impreuna cu el, il iubesc, nu sunt suprata pe el ci doar foarte  trista. Chiar daca pornim pe drumuri diferite vom fi vesnic impreuna. Ii multumesc pentru cel mai frumos capitol al vietii mele de pana acum, pentru ca viata mea cu el a fost absolut minunata. Sa nu ii fie teama de ce e dincolo, dincolo e Dumnezeu iar Dumnezeu e iubire pura.
Pulsul lui e 128 si in timp ce ii vorbesc despre plecare pulsul incepe sa scada , incet, incet ca si cum si-ar lua ramas bun...Eu il mangai si ii vorbesc, ii vorbesc continuu despre  iubirea nostra, despre lulmea  de dincolo asa cum cred eu ca e, despre cata fericire am avut si cat de norocosi am fost sa traim impreuna. Iar pulsul ii scade incet, incet... Doctorita ii reface analizele si imi spune cu tristete ca lucrurile stau prost, ca de data asta chiar nu mai avem nici o speranta. E seara... Imi spune sa merg acasa sa dorm ca sa imi adun puteri pentru greul care urmeaza. Eu nu vreau sa plec, i-am promis ca il tin de mana pana la capat asa cum ne-am tinut toata viata.I-am promis ca raman cu el...Lili si Ionut ma conving sa merg putin sa dorm si atunci fug la Andrei si il rog sa ma astepte pana ma intorc.Sa nu plece fara mine...Sa fim impreuna si in ultima noastra aventura...
Plecam spre casa. Nodul din gat imi opreste respiratia dar lacrimile nu vor sa iasa, nu vor sa-mi usureze suferinta.Ajungem la Mara si Sara care se joaca inocente in parc.Frumoaserle nostre gemenute, minunitele nostre, fructele dragostei.Soarele e aproape de apus si ele ma roaga sa le las sa doarma peste noapte la niste prietene. Le las cu inima grea, am nevoie de ele, dar pentru ele e mai bine sa fie cu copii de varsta lor. Sara imi spune ca ar vrea sa doarma cu Andreea, prietena noastra buna, la care am ramas si noaptea trecuta. Imi iau ramas bun de la fetite dar cand sa pornim acasa suna telefonul. Trebuie sa ma intorc la spital. Andrei vrea sa plece...O rog pe Andreea sa aiba grija de micute desi ea  doreste sa vina cu mine la spital. Va veni cu mine si apoi se va intoarce la fetite. Ma gandesc ca e mai bine e sa ramana aproape de ele ca eu sa fiu linistita cu Andrei
In emotia traita nici nu mai stiu cine a condus pana la spital, cine anume m-a insotit, pur si simplu memoria mi-a sters aceasta amintire. Sunt din nou la spital cu Andreea si Andreea R. Cu doua Andree si cu Andrei. Nici nu mai stiu ce simt...gandul imi sta numai la Maci...O sun pe Rux, preoteasa  si o rog sa ma ajute, sa il trimite pe sotul ei sa ii faca o slujba lui Andrei. La spital nu avem voie sa aprindem lumanare. Imi trec prin cap tot felul de ganduri nastrusnice pentru ca vreau ca Andrei sa aiba lumina. Dani, Rux si alti oameni dragi aprind lumanari acasa la ei pentru plecarea lui Andrei...Preotul vine, e tanar ca noi, cu ochi buni si luminosi.Citeste  rugaciuni si simt cum lacrimile ii ineaca vocea. Andrei traieste acum doar prin aparate...E greu pentru noi toti, oameni dragi, familie, prieteni...
Andree R imi spune ca va sta cu mine la spital pana la sfarsit indiferent cat timp inseamna asta. Andreea mea isi ia ramas bun si pleaca  la fetite. E liniste si se aude doar respiratia falsa, dura, fortata de aparate. Doamne cat de multe fire, seringi si parate. Cum sta viata omului meu drag agatata de niste masini...incerc sa numar seringile dar  sunt atat de multe incat ma pierd in alte ganduri. Temperatura corpului acrescut  deja pana la 33 de grade. Imi face bine sa il mangai pe Andrei cand trupul lui e putin mai cald. Ma jenez sa vorbesc cu voce tare cand e Andreea R cu mine. Totusi, prezenta ei e atat de discreta incat in multe momente uit de ea. Ii tot multumesc in gand ca a ramas impreuna cu mine ca fara ea parca mi-ar fi  fost frica...Poate nu as fi reusit sa stau pana la capat...Vorbesc cu Andrei, il mangai fara incetare,  il incurajez, ii povestesc tot ce imi trece prin minte. Ce minunat e daca ma aude...Pe AndreeaR o simt doar pentru ca ma dezmiarda continuu, ma mangaie pe spate. Ma face sa am iluzia ciudata ca ma mangaie Andrei. Eu nu o vad, sta pe un scaun  in spatele meu .O simt doar buna, calda, prietena de nadejde.Pulsul lui Maci e 88 si  scade aproape constant...incet, incet, incet, incurajat parca de povestile mele de dragoste.Oboseala ma copleseste si simt ca nu mai sunt coerenta in ganduri asa ca il rog pe Andrei sa ma lase putin sa dorm. Atipesc cu fruntea  pe mana lui stanga, mana mea draga care mi-a adus atata fericire cu toate gesturile ei minunate. Mana cu bratara luptatorului, bratara dragostei care i-am daruit-o cu atat bucurie exact cu un an in urma...Atipesc...
Nu stiu cat timp a trecut, sute de secunde sau cateva minute, nu stiu.Aud doar din spare vocea AndreeiR Care imi spune," Incredibil, Daiana, vezi cum te lasa sa dormi? Pulsul nu i-a oscilat deloc, nu a crescut si nu a scazut a ramas perfect stabil." Nu stiu de ce ma enervez si ii vorbesc cam dur AndreeiR. Nu cred ce imi spune, nu vreau sa ma amagesc... AndreeaR imi raspunde calm fara sa se supere. "Bine Daiana, te las linistita nu te mai tulbur" Imi pare rau ca am reactionat asa prost, stiu ca ea vrea doar sa ma ajute iar eu ma comport ca o isterica. Linistea ei ma face sa gandesc....Dar daca AndreeaR are dreptate, daca Andrei chiar ma aude si ma ajuta!?"
Ii povestesc lui Andrei de Lili si de fetite si pulsul lui se perturba dar eu nu osbserv , ci doar AndreeaR observa dar nu indrazneste sa imi mai spuna nimic...Omul de la aparate sat langa noi si priveste atent monitoarele ca si cum asteapta o confirmare a unor gaduri ascunse...
Nu sunt singura si totusi traiesc o panica teribila...am sa raman singura...Ii povestesc lui Maci despre cum il iubesc si ii multumesc pentru tot ce a fost bun si frumos, pentru tot ce m-a invatat pentru femeia care sunt astazi.Am crescut impreuna cu el, am trecut prin bune si rele, prin tristete si fericire , prin viata si acum trecem impreuna prin moarte...Maci nu mi-a fost doar sot.Mi-a fost parinte, iubit, partener, sprijin, si mai presus de toate cel mai bun prieten. Dupa aproape 18 ani impreuna inca imi radeau ochii cand il vedeam...L-am considerat intottdeauna un dar Dumnezeiesc.Ii povestesc din nou de fetite si pulsul iar i se zbate.AndreeaR nu mai poate sa-l vada chinuit si ma roaga sa il las linistit. "Daiana, nu il mai tulbura, ii faci rau cand ii vorbesti de Lili si fetite, pulsul ii oscileaza puternic, lasa-l te rog linistit"
Ma enervez din nou, mi se pare de neinteles tot ce imi spune AndreeaR. Totusi femeia asta e doctor, si e un om cu capul pe umeri...Daca are dreptate? Ma uit la aparat si pulsul lui e stabil.Al meu a crescut pentru ca sunt agiatata. Tac cateva minute si nu spun nimic, urmaresc doar pulsul care i scade din nou incet, incet...Imi fac curaj si il intreb pe Andrei daca chiar ma aude. Il rog sa imi arate cu pulsul  raspunsul pentru ca stiu ca nu poate comunica altfel...Pulsul ii creste uimitor cateva puncte, e cel putin  ciudat...Pulsul creste si apoi scade rapid...ah, Andrei chiar ma aude si eu nu am inteles nimic pana acum. Ma emotinez teribil si in inima mea ii sunt recunoscatoare AndreeiR pentru ce mi-a confirmat dar nu am curaj sa ii multumesc si sa ii marturisesc acum ceea ce gandesc... Multumesc Andreea draga, multumesc, om bun...
Sunt obosita si necajita si poate totul e doar in imaginatia mea dar de aici inainte stiu exact cum sa il incurajez pe Andrei. El ma asculta si pulsul in scade incet, incet...Adorm din nou si  pulsul ii ramane din nou stabil in timp ce dorm...Ma asteapta...
A treia oara cand am adormit, am adormit cu ochii in aparat. Cand m-am trezit pulsul era acelasi, pentru a treia oara perfect stabil cat timp am atipit... nu pot sa nu ma minunez...Exact cum imi povestea fratele meu Danion la telefon.  "Nu iti fie teama, el te aude, ajuta-l, da-i curaj, vorbeste-i, comporta-te cat poti tu de firesc..."Multumesc Dani pentru curajul care mi l-ai dat...
Viata paraseste treptat trupul drag si pulsul scade incet, incet dar mi-e teama cand realizez ca nu vom mai prinde impreuna dimineata... Am  atatea lucruri sa ii spun si mai am atat de putin timp...Omul de la aparate nu se clinteste de langa noi. AndreeaR ma mangaie in  continuu pe spate. E ora unu si pulsul scade pana aproape de 20...Mi-e frica, mai e atat de putin... Ochii mi se umplu de lacrimi dar vorbesc, vorbesc continuu ca sa ii dau curaj. Ma rog in locul lui pentru ca buzele lui frumoase sunt acum reci si atat de umflate. Stiu ca Dumnezeul il va primi in lumina pentru ca Andrei este un om atat de bun si de special...
Mi-e frica, mi-e frica, mi-e frica dar nu am cum sa aman sfarsitul. Incerc sa raman puternica, il mangai continuu si ii vorbesc bland. Se spune ca imediat dupa moarte, cand sufletul se desprinde de trup, trupul si sufletul aud tot ce se vorbeste. Am sa stau pana se scurge si ultima sclipire de vita. In minte imi vine gandul ca suntem atat de perfect creati, ca suntem stralucire, praf de stele, energie divina, ca nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma. Mai presus de orice gandesc ca dragostea nu moare!  Aud un piuit ciontinuu, linia ce indica pulsul mai are doar usoare tresariri...Omul meu drag, jumatatea mea, iubitul meu, Soarele meu... E ora 1,59 noaptea si el s-a desprins...Sunt linistita desi lacrimile imi ard obrajii. Il mangai si il sarut, cat de grea e despartirea...Bine ca nu se mai chinuie...Simt ca sufletul lui este langa mine, cu mine, in mine.......
Nu vreau sa mai stiu de nimeni si de nimic, lumea mea s-a cutremurat profund, totul s-a rasturnat.Stiu doar ca trebuie sa invat sa supravietuiesc. Atat.
Durerea e sfasietoare. Adorm cu gandul la Maci meu, dragul meu, minunea mea de om...Cat de norocoasa si unica sunt pentru ce am avut...

Wednesday, August 7, 2013

Ultima zi 1

Azi...azi sunt 2 luni de cand Maci a plecat cu caiacul sa faca rafting si a ajuns dupa cateva ore de lupta tocmai in lumea de dincolo de ape, de nori si de durere. Trebuie sa fi fost pentru el o aventura teribila. Pentru noi, cei ramasi aici in partea de jos, a fost si este atat de dificil incat nu stiu cum sa denumesc aceasta traire.
Am fost toata ziua agitata si e straniu cum stau cu ochii pe ceas si urmaresc scurgerea minutelor, a timpului. Imi amintesc atat de puternic momentele prin care am trecut incat resimt durerea fizic, in stomac.S-ar spune ca sunt in vacanta dar eu simt altfel realitatea. Imi doresc sa plang dar nu pot, imi doresc sa dorm, dar nu pot imi doresc sa scriu dar nici asta nu pot...Nu pot pentru ca viata  ma forteaza sa traiesc in ritmul ei alert. Nu am sa ma las doborata ritmul asta nebunesc care ma epuizeaza. Acum nu pot dar...am sa ma intorc sa scriu ceva mai tarziu, indiferent cat de tarziu, sigur in noaptea asta.
Nu am sa las povestea noastra de iubire sa moara. Am sa va impartasesc azi  ultima zi din viata mea cu Maci. E vorba doar  de ultima zi de viata, nu de ultima zi de dragoste.
Irina mi-a trimis o cugetare superba: " Moartea sfarseste o viata, nu o iubire." Mitch Albom
Asa e Irina, asa simt si eu dar tot doare teribil...