O mie de ganduri
Au trecut deja 5 luni...Doamne, cum mai zboara vremea...In capul meu se amesteca cu repeziciune nu o mie, ci mii si mii de ganduri. Stiu, simt ca nu am depasit inca dezechilibrul emotional in care ma zbat de atata vreme. Cu toate astea incerc sa fiu mai blanda cu mine, sa ma descopar, sa fac mai mult ceea ce imi place decat ceea ce trebuie. Astept momentul in care sa ma simt puternica, echilibrata, pentru ca altfel nu va pot impartasi starea reala prin care am trecut pana acum ceva vreme si prin care inca mai trec.
L-am visat pe Maci. Imi lipsea teribil faptul ca nu mai venea nici macar in vis. Ieri noapte a venit in sfarsit. Pana acum de cate ori l-am visat eram perfect constienta ca el nu mai e, ca a murit. Ii multumeam de fiecare data ca vine in vis :) Noaptea trecuta a fost cu totul altceva. Am visat ca ne mutam, lucru de altfel foarte obisnuit in viata noastra impreuna. In 18 ani, am fost precum nomazii, ne-am mutat de aproximativ 22 de ori din motive independente de vointa noastra, fapt care pe mine ma innebunea.Singurul lucru bun din aceste mutari a fost ca am invatat ca valorile reale sunt cele sufletesti nu cele matteriale si ca acasa, stiti deja, este acolo unde e inima mea:) Cum va povesteam, ne mutam, iar eu ii spuneam ca nu pot sa il urmez, nu am cum sa vin cu el, ca trebuie sa raman pentru fetite. El, de asemenea imi spunea ca nu se poate altfel ca trebuie sa plece...Insistam sa ramana cu noi si ii spuneam cat de greu mi-e fara el si incercam sa il conving in fel si chip.M-am trezit cu sfasierea care ti-o provoaca desprinderea, despartirea...Ce sa mai spun...Nici nu ma pricep sa descriu in cuvinte ce simt. Mi-e clar insa ca in toata nebunia asta prin care trec, creierul meu ramane lucid si ma invata cum sa ma agat de viata, imi arata pozitia in care sunt emotional.Stiu, nu ma simt pregatita dar trebuie sa ma desprind de trecut sau mai bine zis de durere si sa traiesc in prezent...Stie oare cineva sa ma invete cum sa fac asta?Pana acum nu am aflat decat ca iubirea vindeca tot dar din pacate nu se gaseste la colt de strada...
Ma uitam, asa cum fac aproape zilnic pe fotografiile noastre.Atatea amintiri, atata fericire... vazand pozele din primavara, de la Targul de arta de la Karlsruhe mi-am amintit cat de zapacit era Maci. Ma facea in fiecare zi sa rad. Culorile din fotografiile astea mi-au adus aminte de o intamplare haioasa din facultate :)
Era o toamana blanda si insorita. Statem cu Andriusa in caminul Facultatii de Arte din strada Occidentului. In camera 19 locuiam nici mai mult nici mai putin de 7 persoane plus alte sufletele dragi. Catelul alb si schiop (Benone) pe care il adoptasem intr-o zi de la TVR pana urma sa se insanatoseasca. Mishu si Bibi ii devenisera cumva parinti adoptivi. Pisicuta Cristinei care ii facea viata amara Alinei pentru ca urina zilnic doar in mijlocul patului si numai in asternuturi curate. Pentru aceasta pisicuta tot eu ma faceam vinovata. Am adunat-o de la facultate pentru ca aflasem ca sunt doi puiuti si ca femeia de servici vroia sa ii inece. Unul l-a luat o colega si altul...Era ziua Cristinei, asa ca mi s-a parut cel mai potrivit cadou... Alina si Cristina, asta-i adevarul despre pisicuta care v-a mancat zilele :) Doamne, cate traznai a mai facut matuca asta... Prostioarele care le facea erau direct proportionale cu ghidusiile pe care le comiteau permanent Andrei si Gabi. Pe deasupra la noi in camera mai locuiau intr-un acvariu, pe frigider doua broscute testoase, una a mea si una a Alinei. In camera 19 era un amestec superb de suflete, de dragoste si prietenie, de povesti de viata fantastice. Am trait in gasca asta niste vremuri ca in povesti si nu cred ca e nevoie sa va spun ca acele zile ne-au unit pe viata.
Revin la povestea colorata care vroiam sa v-o impartasesc. Lucram la TVR si mergeam si la facultate, eram singura din camera care aveam servici si deja acumulasem goluri mari de somn. Nu stiu cum, intr-o dupa-amiaza nu am mai mers la lucru si am hotarat ca trebuie sa dorm vreo doua ore, sa profit de faptul ca in camera eram doar eu si animalutele. M-am intins in pat si cand sa atipesc, intra razand zgomotos si trantind usa de perete Andrei si Gabriel. Andrei, cu ochii verzi ca marea, cu parul de soare, plin de bucle.Gabi, cu alura subtire si fragila, negricios ca un indian. Adesea mi se parea ca o sa se franga intr-o zi cand se va lovi cu capul de pragul usii, atat de inalt imi parea :) Impreuna erau ca Stan si Bran sau Pat si Patashon, se completau intr-un mod incredibil, plini de umor si de veselie. Radeau ca doi zapaciti iar eu eram nervoasa ca nu reusisem sa adorm.M-au informat ca aveau sa plece de urgenta la Ploiesti de unde Andrei urma sa se intoarca cu parul...verde. Avand in vedere ca acesta intamplare era in anul 1996 , mi s-a parut cel putin ciudat si i-am banuit ca bausera ceva impreuna, asa ca "i-am gonit" obosita si nervoasa. Au plecat trantind usa in urma lor si razand. Vocile si bucuria lor se indepartau pe holul caminului. Eram multumita ca imi regaseam caldura asternutului.
Nu stiu cat timp am dormit dar a fost un somn lung, profund si odihnitor. Imi amintesc cat de mult m-a uimit trezirea. Buzele mele au simtit atingerea senzuala a buzelor lui reci si carnoase. Buclele imi gadilau obrajii si simteam un miros ca de spital care imi amintea de mersul la doctor pe vremea cand eram fetita. Am intredeschis ochii, dar am jurat ca visez, pentru ca nu vedeam decat albastru.Lumina filtrata printre bucle albastre, albastre. Asa ceva nu mai vazusem niciodata in viata mea, sigur visam. Am facut un efort sa ma trezesc si da...in fata mea, Andrei era albastru cu suvite care bateau spre verzui. O sticluta intreaga de albastru de metil se ascunsese in pletele lui. O doamne, ce nebunie...Gabriel si Andriusa imi povesteau repede, vorbind unul peste celalat, simultan, cum s-a ajuns la situatia asta albastra:)
Il priveam si ma minunam...imi parea teribil de frumos cu ochii verzi, cu pielea creola si cu parul atat de albastru. Imi pare nespus de rau ca la vremea aceea nu aveam usurinta si posibilitatile de a face fotografii pe care o avem astazi. Imi amintesc cat de uimiti si contrariati il priveau oamenii pe strada. Gabi imi povestea cum s-au intors de la Ploiesti cu trabantul nostru cel mic si verde, cu ferestrele larg deschise si cu pletele in vant, unul albastru si altul negru, ca doua personaje de poveste. Nici nu m-am mirat cand am aflat ca o masina de pe contrasens era sa intre in ei. Mare trebuie sa fi fost socul soferului din cealalta masina sa vada in fata lui o asemenea imagine suprarealista. Nu am fost surprinsa nici cand Domnul Profesor Buculei i s-a plans unchiului lui Andrei ca Andrei a luat-o razna complet de cand s-a indragostiut de fata asta (adica de mine), ca e tare pacat de el ca era un baiat bun inainte sa o cunoasca pe nebuna asta (adica pe mine) dar i s-au sucit mintile...Domnule Buculei, sper ca pana la urma ati aflat ca nu eu eram capul dracoveniilor, chiar daca ma nimeream des prin preajma lui :)
Intr-un final, asa cum si-a dorit, parul lui ajuns sa fie si verde, dar asta dupa foarte, foarte multe spalari :)
Gabi, Cristina, Alina, Bianca si Mihai, colegi de studentie, dragii mei, va rog mult scrie-ti si voi cateva randuri despre cum va amintiti intamplarea asta albastra.Sunt sigura ca tuturor va face placere sa povestim si sa savuram amintirile personale. Mara si Sara vor fi foarte bucuroase sa descopere intr-o zi povestea asta colorata.
Va imbratisez si va multumesc ca imi sunteti mereu alaturi si-mi tineti sufletul in palma :) Pe curand, cu drag, Daiana
PS: Cititi neaparat comentariile, sunt delicioase :)
Au trecut deja 5 luni...Doamne, cum mai zboara vremea...In capul meu se amesteca cu repeziciune nu o mie, ci mii si mii de ganduri. Stiu, simt ca nu am depasit inca dezechilibrul emotional in care ma zbat de atata vreme. Cu toate astea incerc sa fiu mai blanda cu mine, sa ma descopar, sa fac mai mult ceea ce imi place decat ceea ce trebuie. Astept momentul in care sa ma simt puternica, echilibrata, pentru ca altfel nu va pot impartasi starea reala prin care am trecut pana acum ceva vreme si prin care inca mai trec.
L-am visat pe Maci. Imi lipsea teribil faptul ca nu mai venea nici macar in vis. Ieri noapte a venit in sfarsit. Pana acum de cate ori l-am visat eram perfect constienta ca el nu mai e, ca a murit. Ii multumeam de fiecare data ca vine in vis :) Noaptea trecuta a fost cu totul altceva. Am visat ca ne mutam, lucru de altfel foarte obisnuit in viata noastra impreuna. In 18 ani, am fost precum nomazii, ne-am mutat de aproximativ 22 de ori din motive independente de vointa noastra, fapt care pe mine ma innebunea.Singurul lucru bun din aceste mutari a fost ca am invatat ca valorile reale sunt cele sufletesti nu cele matteriale si ca acasa, stiti deja, este acolo unde e inima mea:) Cum va povesteam, ne mutam, iar eu ii spuneam ca nu pot sa il urmez, nu am cum sa vin cu el, ca trebuie sa raman pentru fetite. El, de asemenea imi spunea ca nu se poate altfel ca trebuie sa plece...Insistam sa ramana cu noi si ii spuneam cat de greu mi-e fara el si incercam sa il conving in fel si chip.M-am trezit cu sfasierea care ti-o provoaca desprinderea, despartirea...Ce sa mai spun...Nici nu ma pricep sa descriu in cuvinte ce simt. Mi-e clar insa ca in toata nebunia asta prin care trec, creierul meu ramane lucid si ma invata cum sa ma agat de viata, imi arata pozitia in care sunt emotional.Stiu, nu ma simt pregatita dar trebuie sa ma desprind de trecut sau mai bine zis de durere si sa traiesc in prezent...Stie oare cineva sa ma invete cum sa fac asta?Pana acum nu am aflat decat ca iubirea vindeca tot dar din pacate nu se gaseste la colt de strada...
Ma uitam, asa cum fac aproape zilnic pe fotografiile noastre.Atatea amintiri, atata fericire... vazand pozele din primavara, de la Targul de arta de la Karlsruhe mi-am amintit cat de zapacit era Maci. Ma facea in fiecare zi sa rad. Culorile din fotografiile astea mi-au adus aminte de o intamplare haioasa din facultate :)
Era o toamana blanda si insorita. Statem cu Andriusa in caminul Facultatii de Arte din strada Occidentului. In camera 19 locuiam nici mai mult nici mai putin de 7 persoane plus alte sufletele dragi. Catelul alb si schiop (Benone) pe care il adoptasem intr-o zi de la TVR pana urma sa se insanatoseasca. Mishu si Bibi ii devenisera cumva parinti adoptivi. Pisicuta Cristinei care ii facea viata amara Alinei pentru ca urina zilnic doar in mijlocul patului si numai in asternuturi curate. Pentru aceasta pisicuta tot eu ma faceam vinovata. Am adunat-o de la facultate pentru ca aflasem ca sunt doi puiuti si ca femeia de servici vroia sa ii inece. Unul l-a luat o colega si altul...Era ziua Cristinei, asa ca mi s-a parut cel mai potrivit cadou... Alina si Cristina, asta-i adevarul despre pisicuta care v-a mancat zilele :) Doamne, cate traznai a mai facut matuca asta... Prostioarele care le facea erau direct proportionale cu ghidusiile pe care le comiteau permanent Andrei si Gabi. Pe deasupra la noi in camera mai locuiau intr-un acvariu, pe frigider doua broscute testoase, una a mea si una a Alinei. In camera 19 era un amestec superb de suflete, de dragoste si prietenie, de povesti de viata fantastice. Am trait in gasca asta niste vremuri ca in povesti si nu cred ca e nevoie sa va spun ca acele zile ne-au unit pe viata.
Revin la povestea colorata care vroiam sa v-o impartasesc. Lucram la TVR si mergeam si la facultate, eram singura din camera care aveam servici si deja acumulasem goluri mari de somn. Nu stiu cum, intr-o dupa-amiaza nu am mai mers la lucru si am hotarat ca trebuie sa dorm vreo doua ore, sa profit de faptul ca in camera eram doar eu si animalutele. M-am intins in pat si cand sa atipesc, intra razand zgomotos si trantind usa de perete Andrei si Gabriel. Andrei, cu ochii verzi ca marea, cu parul de soare, plin de bucle.Gabi, cu alura subtire si fragila, negricios ca un indian. Adesea mi se parea ca o sa se franga intr-o zi cand se va lovi cu capul de pragul usii, atat de inalt imi parea :) Impreuna erau ca Stan si Bran sau Pat si Patashon, se completau intr-un mod incredibil, plini de umor si de veselie. Radeau ca doi zapaciti iar eu eram nervoasa ca nu reusisem sa adorm.M-au informat ca aveau sa plece de urgenta la Ploiesti de unde Andrei urma sa se intoarca cu parul...verde. Avand in vedere ca acesta intamplare era in anul 1996 , mi s-a parut cel putin ciudat si i-am banuit ca bausera ceva impreuna, asa ca "i-am gonit" obosita si nervoasa. Au plecat trantind usa in urma lor si razand. Vocile si bucuria lor se indepartau pe holul caminului. Eram multumita ca imi regaseam caldura asternutului.
Nu stiu cat timp am dormit dar a fost un somn lung, profund si odihnitor. Imi amintesc cat de mult m-a uimit trezirea. Buzele mele au simtit atingerea senzuala a buzelor lui reci si carnoase. Buclele imi gadilau obrajii si simteam un miros ca de spital care imi amintea de mersul la doctor pe vremea cand eram fetita. Am intredeschis ochii, dar am jurat ca visez, pentru ca nu vedeam decat albastru.Lumina filtrata printre bucle albastre, albastre. Asa ceva nu mai vazusem niciodata in viata mea, sigur visam. Am facut un efort sa ma trezesc si da...in fata mea, Andrei era albastru cu suvite care bateau spre verzui. O sticluta intreaga de albastru de metil se ascunsese in pletele lui. O doamne, ce nebunie...Gabriel si Andriusa imi povesteau repede, vorbind unul peste celalat, simultan, cum s-a ajuns la situatia asta albastra:)
Il priveam si ma minunam...imi parea teribil de frumos cu ochii verzi, cu pielea creola si cu parul atat de albastru. Imi pare nespus de rau ca la vremea aceea nu aveam usurinta si posibilitatile de a face fotografii pe care o avem astazi. Imi amintesc cat de uimiti si contrariati il priveau oamenii pe strada. Gabi imi povestea cum s-au intors de la Ploiesti cu trabantul nostru cel mic si verde, cu ferestrele larg deschise si cu pletele in vant, unul albastru si altul negru, ca doua personaje de poveste. Nici nu m-am mirat cand am aflat ca o masina de pe contrasens era sa intre in ei. Mare trebuie sa fi fost socul soferului din cealalta masina sa vada in fata lui o asemenea imagine suprarealista. Nu am fost surprinsa nici cand Domnul Profesor Buculei i s-a plans unchiului lui Andrei ca Andrei a luat-o razna complet de cand s-a indragostiut de fata asta (adica de mine), ca e tare pacat de el ca era un baiat bun inainte sa o cunoasca pe nebuna asta (adica pe mine) dar i s-au sucit mintile...Domnule Buculei, sper ca pana la urma ati aflat ca nu eu eram capul dracoveniilor, chiar daca ma nimeream des prin preajma lui :)
Intr-un final, asa cum si-a dorit, parul lui ajuns sa fie si verde, dar asta dupa foarte, foarte multe spalari :)
Gabi, Cristina, Alina, Bianca si Mihai, colegi de studentie, dragii mei, va rog mult scrie-ti si voi cateva randuri despre cum va amintiti intamplarea asta albastra.Sunt sigura ca tuturor va face placere sa povestim si sa savuram amintirile personale. Mara si Sara vor fi foarte bucuroase sa descopere intr-o zi povestea asta colorata.
Va imbratisez si va multumesc ca imi sunteti mereu alaturi si-mi tineti sufletul in palma :) Pe curand, cu drag, Daiana
PS: Cititi neaparat comentariile, sunt delicioase :)
Daiana, sunt Gabriel. Habar n-am ce sa fac... sa plang sau sa rad. Sa plang pentru ca fratele meu nu mai e langa mine sau sa rad bucurindu-ma ca oriunde am sa ma duc, orice am sa fac, va fi intotdeauna intr-un colt de nesters al inimii mele. Revenind la intamplare: imi aduc aminte si acum cam ce ochi am facut cand mi-a zis Andrei ca vrea sa-si faca parul verde..."Du-te, ba, de aici, tu razi de mine?". El mi-a zis ca nu, m-am uitat la el, mi-am dat seama ca nu glumeste, asa ca am zis "Bine, ba". Am plecat catre Ploiesti pentru ca au fost niste etape. Etapa unu. Tot drumul am vorbit despre cum si-ar putea face el parul verde. Etapa doi. Vopsitul propriu-zis. Etapa 3. Rezultatul si constatarea lui (cel mai haios). Etapa unu merita sarita, etapa doi a inceput la Ploiesti cand Andrei a vazut pe strada in preajma blocului mamei lui 3 fete, una cu parul verde. I-am spus sa o intrebe pe fata cum si-a facut parul verde, iar el a tras imediat masina pe dreapta. "Nu te supara, nu fac misto de tine..." Fata s-a uitat trifazic la noi, crezand ca suntem fie nebuni, fie fumati, si ca sa scape, ne-a zis sa luam de la farmacie un albastru de metilen. Zis si facut, "Saru-mana, saru-mana...", tzusti la farmacie. Ca motivatie pentru a-l cumpara, in caz de ne cerea reteta, ne-am gandit sa spunem ca pisica lui are ceva in gat si trebuie sa-i faca frectie. Farmacista ne-a dat sec, si noi ne-am carat la Bucov, unde am intrat in etapa vopsitului. La Bucov, am mancat un pic sa ne intremam, ca urma operatiunea delicata. Dupa ce am mancat, Andrei i-a spus mamei lui sa-i aduca un lighean, ca vrea sa se vopseasca verde. Maica-sa a intrat intr-un tangaj subtine, dar si-a revenit repede si s-a executat prompt, pentru ca Andrei era zeul ei personal. Gata, baga a-ntaia. Apa cu care ar fi trebuit sa-l spal pe Andrei pe cap se facuse albastra, dar el nu si nu si nu. A iesit un albastru ceruleum. El tinea ochii inchisi si ma intreba pe mine: " Cum e, Gabriel, e verde?", si eu n-aveam inima sa-i spun, ma gandeam doar la momentul cand o sa se uite in oglinda pe care o trasese atent dinainte...si a venit si momentul ala...si s-a facut el negru si eu alb....s-a mai clatit de vreo 10 ori....apoi a inceput sa alerge de nebun, scuturind capul, prin curte, pentru a-si usca parul, in speranta ca parul uscat va bate macar de-o idee in verde. Speranta inutila la data aia. Eu eram undeva jos, chircit de ras... Ne mai lipsea sa treaca vreun vecin sa-l vada alergand de nebun in cerc, cu parul albastru...Povestea in sine merita o nuvela, si o mica punere in scena, o ecranizare, o reconstituire, ceva....Cam asta este, au fost si alte mii de intamplari delicioase care merita povestite si la care ma gandesc cu nostalgie...
ReplyDeleteGABRIEL , multumesc , asta e ceea ce asteptam ! Stiam ca o sa rad de o sa ma prapadesc, spontaneitatea si umorul cu care povestesti imi merg drept la suflet.Te imbratisez!Daiana
BIANCA: In legatura cu ce a postat Gabi pe blog - Imi amintesc cu drag de intamplarea respectiva si de altele,nenumarate,la fel sau mai pline de haz! Am fost tare norocosi sa ne regasim in formula aia,in neincapatoarea camera 19! Am ras,ne-am bucurat dar cel mai important e ca am invatat sa ramanem impreuna sfidand timpul si distantele..Acum invatam sa-l tinem pe Andrei aproape..prin povestile frumoase,prin amintiri...Si ca tot vorbeam de par N-o sa uit niciodata celebrul scalp de la facultatea de medicina ,pe care baietii mi l-au plasat sub pat,acoperit cu un ziar si in jurul caruia m-am invartit minute bune...innebunita de curiozitate dar si de groaza,imaginandu-mi ca e una din sotiile lui Andrei, pentru care trebuie sa fii pregatit emotional :)) iar eu cum eram destul de "sensibiloasa"la vremea aceea...eram victima perfecta :))
ReplyDeleteDe departe, Gabi a fost cel mai privilegiat dintre noi, vis-a-vis de actiunea "vopsitul parului". El a participat la toate fazele, asa cum a si povestit mai sus. Eu imi aduc aminte ca l-am gasit asa, seara cand am venit in camera. Andrei m-a intampinat cu o fatza serioasa, asa cum tot timpul avea cand facea ceva aiurea, doar ochii, privirea, il dadea de gol ca abia se abtine sa nu rada. Astepta reactia. Am ramas masca si asta l-a multumit! A inceput sa rada, Gabi a demarat un sir de apelative la adresa lui, nu mai stiu exact, dar il facea in toate felurile (nebun de legat, dracu' punkist, etc) si bineinteles, amandoi s-au intrecut in a povesti cu lux de amanunte si picanterii cum a decurs toata afacerea. Am ras pana la epuizare, mai ales ca Andrei nu vroia sa admita ca "verdele" lui mai avea de asteptat inca vre-o cateva spalari pana sa se arate. Era de un albastru nebun, cum numai ceva mai tarziu, Daiana avea sa-l poarte intr-o peruca din synthetic, la o petrecere mascata. Au urmat zile de amuzament pe seama celor care il vedeau si ramaneau fara cuvinte. Imi aduc aminte si ca, mai tarziu, acel verde s-a facut prazuliu, si nu-i mai placea... dar facuse deja valva in "arte" si in oras :)
ReplyDelete