Traiesc o aventura continua. Cand l-am pierdut pe Maci mi-am propus sa nu mai pierd pe nimeni din viata mea. Asa am simtit atunci...Uneori, lucrurile nu pot fi asa cum ne propunem indiferent cat de mult ne-am dori asta. M-am confruntat in ultima vreme cu o traire noua. Viteza de a lua decizii. Undeva in adancul meu exista un fel de ceas nevazut care ticaie continuu precum picatura chinezeasca. Ma face sa simt efemeritatea lucrurilor, sa nu mai stau pe ganduri, sa iau decizii, sa fac lucrurile sub impulsul emotiilor, sa traiesc clipa cu toata prospetimea si spontaneitatea ei. Din cauza vitezei am facut cativa pasi prea grabiti care au durut. Sunt oameni in viata mea asupra carora graba s-a rasfrant cu viteza si cu duritatea unei pietre.I-a durut pe ei si m-a durut si pe mine de parca piatra ar fi fost bumerang.Graba nu e buna...Am aflat ca e bine sa invat sa las lucrurile sa curga in mod firesc. E imposibil sa fii iubit de toata lumea asa cum e imposibil sa iubesti pe toata lumea.Sunt oameni care m-au ranit, iar eu ma chinui sa invat sa-i iert...pe ei si pe mine...
Stau intinsa pe covorul verde ca iarba si ma gandesc la furtuna teribila prin care trec de cateva luni. In mintea mea e un adevarat marathon. E viteza cu care s-au cernut gandurile, prietenii, deciziile, clipele care ne apropie de sfarsit. In ultimele luni am fost obligata sa ma adaptez...repede! Totul s-a produs in viteza, prea mare viteza si acum simt nevoia doar sa strig " Opriti pamantul, vreau sa cobooor!"
Imi trebuie timp... sa ma vindec, sa iert, sa invat ca fiecare suflet e precum o casa. In sufletul meu aproape oricine a fost bine-venit de-alungul timpului. Oamenii intrau poftiti sau nepoftiti, unii cu bocancii plini de noroi, altii desculti, discreti, in varful picioarelor, fiecare dupa finetea si bunul simt cu care au fost inzestrati. Cu totii erau primiti cu bucurie. De cand ma stiu nu am avut la suflet nici o usa, intrarea a fost libera. Pana acum nu m-am gandit niciodata ca sufletul meu e o casa neterminata. Casa mea nu a avut niciodata o usa, nici un fel de aparare, si de aici si suferinta. Acum imi construiesc incet, incet o usa. Imi este necesara pentru ca sufletul sa nu mai fie calcat de hotii de suflete, de pradatorii care devasteaza fara motiv. Imi trebuie o usa solida, din lemn masiv, cu zavoare din fier. De ce mi-am fost atatia ani propriul calau? De ce am permis sa fiu ranita adesea fara motiv? De ce am acceptat sa aud lucruri urate? De ce nu m-am iubit mai mult? Nu stiu...E clar ca imi trebuie o usa :) Una pe care sa o deschid cu drag si bucurie tuturor oamenilor minunati.Una pe care sa o pot fereca atunci cand e nevoie...Asa voi face...si lacrimile mi se preling fierbinti pe obraz.
-Mami, de ce plangi?
-Nu plang, iubita mea.
-Ba da, mami.
Manuta fina si delicata a Sarei imi sterge lacrimile de pe obraji.
-Mami, nu plange, uite, ti-am adus o surpriza ca sa te inveseleasca.
Imi intinde cu ochi luminosi o ciocolatica.
-Stiu eu, mami, cand mi-ai spus tu ca ciocolata te face fericit. Haide, papa, mami ciocolatica asta de la mine!
De dragul ei o manac desi acum chiar nu mi-e pofta ... Sara dispare din camera si revine curand cu o alta ciocolatica ascunsa in pumn.Mi-o intinde cu dragoste.
- Mami, uite inca una!
- Saruca draga, mami nu mai poate inca una.
-Ba da, mami, uite, ai mancat una si deja nu mai plangi. Daca o mai mananci si pe asta...asta e ca sa razi!
Chiar incep sa zabesc...Ma bucur sa vad ca puii mei au suflete asa curate si bune.
-Sa stii ca ti-am mai lasat una mica langa laptop ca sa o gasesti maine dimineata cand vrei sa scrii. Sa razi mami, da?
- Multumesc, pisicuta mea, esti minunata!
O imbratisez si ii pup manutele bune si darnice.Copiii astia sunt niste ingeri! Zambesc gandului.
Stau intinsa pe covor si imi reiau sirul ideilor...Urmeaza sa imi constrriuiesc o usa. Oamenilor care m-au ranit iremediabil trebuie sa le spun deschis si sincer: "Calatoria noastra impreuna s-a incheiat, drumurile se despart aici."Apoi inchid usa. Sunt oameni carora le voi spune " Sunt fericita si va multumesc sa calatoresc alaturi de voi in aventura asta teribila numita viata!" Pentru acestia, usa va fi deschisa mereu.
Sunt si oameni care nu ma doresc in viata lor si pe care trebuie sa am curajul si intelepciunea sa ii las sa plece, chair daca lipsa lor ma va durea si usa pentru ei va ramane deschisa.
Am tare multe de invatat si imi pare grozav de rau ca in graba am suparat fara sa vreau niste oameni... Ma gandesc ca am nevoie de timp ca sa mi se vindece ranile. Ochii parca vor din nou sa se umple de lacrimi. Nu, nu, asa ceva nu e voie...mai am inca o ciocolatica cu dragoste...ca sa rad :)
Stau intinsa pe covorul verde ca iarba si ma gandesc la furtuna teribila prin care trec de cateva luni. In mintea mea e un adevarat marathon. E viteza cu care s-au cernut gandurile, prietenii, deciziile, clipele care ne apropie de sfarsit. In ultimele luni am fost obligata sa ma adaptez...repede! Totul s-a produs in viteza, prea mare viteza si acum simt nevoia doar sa strig " Opriti pamantul, vreau sa cobooor!"
Imi trebuie timp... sa ma vindec, sa iert, sa invat ca fiecare suflet e precum o casa. In sufletul meu aproape oricine a fost bine-venit de-alungul timpului. Oamenii intrau poftiti sau nepoftiti, unii cu bocancii plini de noroi, altii desculti, discreti, in varful picioarelor, fiecare dupa finetea si bunul simt cu care au fost inzestrati. Cu totii erau primiti cu bucurie. De cand ma stiu nu am avut la suflet nici o usa, intrarea a fost libera. Pana acum nu m-am gandit niciodata ca sufletul meu e o casa neterminata. Casa mea nu a avut niciodata o usa, nici un fel de aparare, si de aici si suferinta. Acum imi construiesc incet, incet o usa. Imi este necesara pentru ca sufletul sa nu mai fie calcat de hotii de suflete, de pradatorii care devasteaza fara motiv. Imi trebuie o usa solida, din lemn masiv, cu zavoare din fier. De ce mi-am fost atatia ani propriul calau? De ce am permis sa fiu ranita adesea fara motiv? De ce am acceptat sa aud lucruri urate? De ce nu m-am iubit mai mult? Nu stiu...E clar ca imi trebuie o usa :) Una pe care sa o deschid cu drag si bucurie tuturor oamenilor minunati.Una pe care sa o pot fereca atunci cand e nevoie...Asa voi face...si lacrimile mi se preling fierbinti pe obraz.
-Mami, de ce plangi?
-Nu plang, iubita mea.
-Ba da, mami.
Manuta fina si delicata a Sarei imi sterge lacrimile de pe obraji.
-Mami, nu plange, uite, ti-am adus o surpriza ca sa te inveseleasca.
Imi intinde cu ochi luminosi o ciocolatica.
-Stiu eu, mami, cand mi-ai spus tu ca ciocolata te face fericit. Haide, papa, mami ciocolatica asta de la mine!
De dragul ei o manac desi acum chiar nu mi-e pofta ... Sara dispare din camera si revine curand cu o alta ciocolatica ascunsa in pumn.Mi-o intinde cu dragoste.
- Mami, uite inca una!
- Saruca draga, mami nu mai poate inca una.
-Ba da, mami, uite, ai mancat una si deja nu mai plangi. Daca o mai mananci si pe asta...asta e ca sa razi!
Chiar incep sa zabesc...Ma bucur sa vad ca puii mei au suflete asa curate si bune.
-Sa stii ca ti-am mai lasat una mica langa laptop ca sa o gasesti maine dimineata cand vrei sa scrii. Sa razi mami, da?
- Multumesc, pisicuta mea, esti minunata!
O imbratisez si ii pup manutele bune si darnice.Copiii astia sunt niste ingeri! Zambesc gandului.
Stau intinsa pe covor si imi reiau sirul ideilor...Urmeaza sa imi constrriuiesc o usa. Oamenilor care m-au ranit iremediabil trebuie sa le spun deschis si sincer: "Calatoria noastra impreuna s-a incheiat, drumurile se despart aici."Apoi inchid usa. Sunt oameni carora le voi spune " Sunt fericita si va multumesc sa calatoresc alaturi de voi in aventura asta teribila numita viata!" Pentru acestia, usa va fi deschisa mereu.
Sunt si oameni care nu ma doresc in viata lor si pe care trebuie sa am curajul si intelepciunea sa ii las sa plece, chair daca lipsa lor ma va durea si usa pentru ei va ramane deschisa.
Am tare multe de invatat si imi pare grozav de rau ca in graba am suparat fara sa vreau niste oameni... Ma gandesc ca am nevoie de timp ca sa mi se vindece ranile. Ochii parca vor din nou sa se umple de lacrimi. Nu, nu, asa ceva nu e voie...mai am inca o ciocolatica cu dragoste...ca sa rad :)
No comments:
Post a Comment