Cea mai buna zi

Fetitele au avut azi spectacol cu trupa de teatru a scolii. A fost teribil de dragut. Micutele au ras si au fost fericite, s-au simtit apreciate si aplaudate, sigure pe ele :) Si ca seara sa se incheie frumos, Mara mi-a spus in drum spre casa: 
- Mami, nu stiu cum dar azi parca e cea mai buna zi.
- Cea mai buna zi de cand? am intrebat.  
- Cum mami, tu nu stii, e cea mai buna zi de cand a murit tati.
Am condus din nou masina prin noapte fara sa realizez pe unde merg. Doar eu si gandurile mele.Piesa asta era una din melodiile favorite ale lui tati...
Asa ca am ajuns acasa si am pus melodia sa  "strige-n" gura mare. Fetitele au cantat iar eu le-am privit si le-am ascultat in tacere...

Am ales o poza cu una din cele mai bune zile... 

Fugi si prinde clipa asta,

Striga tare-n gura mare...

E cea mai buna zi!

Stai si-asculta piesa asta

Si-o sa vezi ca totu-i bine,

E cea mai buna zi...

Concert

Ieri au avut puiutele mele concertul de Craciun. Sara la flaut, Mara la chitara o acompania. Atmosfera de Craciun cu copii, parinti si bunici fericiti. Noi...singure... 
O fetita de aproximativ 7 ani imbracata in rochita alba si parul de culoarea ciocolatei tinea flautul in mana dreapta ridicat deasupra capului si astepta sa ii vina randul sa cante. Asculta melodiile cu multa bucurie incat nu putea sa stea locului. Dansa si se misca cu atata spontaneitate si prospetime ca nu imi puteam lua ochii de la ea. Stateam pe covor, sprijinita de perete si imi tineam genunchii stransi la piept, coplesita de tristete. De ce oare, inconjurata fiind de atatia prieteni ma simt atat de singura? Candva am fost si eu asa ca fetita asta...o explozie de bucurie si de viata... Ce se intampla cu noi de trecerea timpului ne rapeste ca un hot marsav dezinvoltura si inocenta? Si oare... o putem recapata candva inapoi?

178 sau cea mai lunga calatorie

- Daiana, mergi spre casa?
Ma topeam de emotie cand auzem claritatea cu care baiatul asta superb imi pronunta numele...
- Merg, in ce parte o iei? Am raspuns privind trotuarul.
Speram sa avem drum comun dar as fi fost prea norocoasa, gandeam eu. Eram atat de timida incat nici nu aveam curajul sa il privesc. Eram atat de fericita sa stau langa el si desi nu ne vazusem decat de vreo trei ori pana atunci simteam ca o sa fie bine, nu imi era deloc teama desi eram putin bulversata. Intr-un timp atat de scurt auzisem numai ciudatenii despre el.
-Daiana, nu cred ca e ok pentru tine sa iesi cu Prundurel asta, lumea barfeste ca e cam golan, a facut niste tampenii cam mari prin liceu, ar fi pacat sa o patesti si sa suferi. -Asa imi spunea Alex Radvan, prieten de suflet si fost coleg de scoala.
-Am vazut ca umbli cu Andrei, nu ma cunosti dar stii, iti spun pentru binele tau, vezi ca asta e cam curvar, nu-i bine sa iesi cu asta, asculta ce-ti zic io!- Asa imi spusese o frumoasa necunoscuta pe care aveam sa aflu ulterior ca o chema Luminita.
-Daiana, ai innebunit, cred ca-ti cam place de Prundurel. Bai, ala nu-i de tine, e dubios rau, stiu multe tampenii despre el.- Doru imi facea curte si incerca sa ma protejeze cum stia el mai bine insa eu refuzam incapatanata sa ascult orice poveste. 
Imi placea baiatul si cu asta, basta! Parca nu auzeam nimic, nu ma interesau barfele ieftine, simteam ca el e omul meu si  vroiam sa ma conving singura.

Andrei  a gasit imediat un traseu  comun asa ca ne-am pomenit plecand impreuna de la facultate cu autobuzul 178. Stateam pe scaune unul langa altul. Nu indrazneam sa scot nici un cuvant de emotie, imi tineam mainile incrucisate in poala si imi framantam degetele.Asteptam un cuvant, ceva care sa imi dea curaj sa pot vorbi... Cu mana dreapta Andrei si-a tras maneca stanga a tricoului alb cu atata putere incat  si-a dezvelit pieptul, sfarcul stang. Am impietrit. Nu mai vazusem in viata mea un piercing in sfarc si nici nu auzisem ca ar exista asa ceva cu toate ca si eu aveam 5 gauri intr-o ureche. Era prin '95 daca imi amintesc bine.
-Iti place ? M-a intrebat razand de uimirea mea si scuturandu-si buclele.
-Mi l-am pus singur zilele trecute cu un ac gros.
Nici nu am putut sa raspund, clipeam doar foarte des, cuvintele mi se intepenisera in gat si in mintea mea nu gandeam decat: "Bai, asta e nebun, ce caut eu langa dementul asta? Ce caut eu aici?"  Am tacut si imi faceam planul cum sa sar din autobuz la prima statie si sa o iau la fuga, dar statia nu mai venea si tacerea s-a asezat intre noi apasatoare. Autobuzul a oprit in sfarsit dar nu am avut curajul sa trec pe langa Andrei si sa scap. Statia urmatoare, imi spuneam in gand...Cand eram mai adancita in planul meu de evadare Andrei a intrerupt iar tacerea:
- Auzi Daiana, tu  te-ai drogat vreodata?
Am raspuns rapid si contrariata de parca  ar fi trebuit sa se vada pe chipul meu ca sunt cumintenia pamantului, ca nu fumez, nu beau , nu ma droghez, nu...
-Auzi, da sange ai baut?
-Pooftim? Am intrebat uluita, crezand ca nu aud bine. Doamne, frumosul asta ma duce pe undeva si ma transeaza, trebuie sa scap repede de el, se vede ca oamenii astia nu m-au avertizat degeaba sa ma feresc.
Timpul parca se dilatase iar Andrei radea amuzat de panica mea. Nici nu mai stiu cum am ajuns acasa dar eram vie, nevatamata si groaznic de tulburata de ciudatul asta de care ma simteam irezistibil atrasa.
Ulterior, avea sa-mi spuna ca trecusem destul de bine testul de anduranta  si ca fusese foarte bucuros sa realizeze ca eram o fetita cuminte si linistita :) Nu stiu cum a perceput el calatoria cu autobuzul dar pentru mine a fost cel mai straniu si cel mai lung drum din viata mea. Eram atat de contrariata  si speriata...Mi-a trebuit ceva vreme sa inteleg ca asta si urmarise: sa ma socheze si sa imi atraga atentia cu orice pret :) 

Copii nebuni si frumosi...aveam 20 de ani...

Ramai

Au trecut deja 6 luni si lacrimile mele s-au transformat in fulgi mari si albi care imbratiseaza pufos si delicat pamantul. Primul fulg m-a facut sa ma simt atat de singura si de uitata de lume... Atat de fragila si de mica in fata unei lumi atat de mari si reci... Am vrut de multe ori sa mor in aceste luni dar se pare ca pana la urma mi-am dorit mai mult sa traiesc. Dorinta de a  trai o datorez unor oameni frumosi din viata mea. Unor oameni care au stiut sa-mi spuna exact ce aveam nevoie, cand aveam nevoie, nu neaparat prin cuvinte. In mine e inca iarna si gol si frig si e teama. Uneori intuiesc parca mugurii primaverii, ii astept sa-mi rasara gadilatori de sub piele, sa ma faca sa simt din nou cum creste viata. Pana va inverzi din nou in mine traiesc din vise care ma fac sa ma agat de viitor si din amintiri care dor si ma tin legata de trecut. Uneori ma intreb daca nu cumva astept zadarnic primavara. Si totusi...am sa lupt pentru viata. Sunt prea curioasa sa aflu ce mi-a mai pus la cale destinul. 

Candva credeam ca dor doar lucrurile triste si urate dar nu demult am aflat ca si tot ce-i bun poate sa doara. Ma doare frumosul, ma dor amintirile minunate, ma doare, ma doare cand nu am cu cine sa impart emotia...

Mi-am dorit intotdeauna sa calatoresc. Niciodata nu am avut atatea posibilitati sa vad lumea. Sunt invitata in locuri unde nici nu am indraznit sa visez ca as putea ajunge. E paradoxal, e prima data cand simt ca lumea mi se asterne la picioare si totusi...totusi nu am puterea si dorinta sa mai calatoresc nicaieri...nu singura. Nici sa visez nu mai pot singura, desi ma straduiesc. Singuratatea mi-a dezvaluit un fel de voluptate stranie si cu toate astea nu reusesc deloc sa ma imprietenesc cu ea...Am nevoie de oameni care sa se lase iubiti si care sa ma iubeasca. Ce-i de facut? Cumva trebuie sa ajung intai la un echilibru cu mine...Singura...Cred ca asta va fi cea mai lunga calatorie  a mea. Drumul spre mine prin singuratate...

Desi scrisul e intr-un fel plansul meu nu mai am puterea sa scriu... Imi vine sa plang dar nu resusesc, ma paralizeaza prea multa durere. In loc sa ma usurez mi se aduna din ce in ce mai multe intamplari care dor. Intamplari care ma fac sa simt ca sunt  o biata paiata insufletita doar de vointa destinului. Cu cat ma zbat mai mult sa ne fie bine, cu atat viata imi incurca mai mult sforile, ma ingenuncheaza mai tare si imi demonstreaza ca ma confrunt cu ceva cu mult mai puternic decat vointa mea. Poate ca trebuie sa ma opresc si sa trag aer in piept. Poate ca a venit momentul sa ma odihnesc o vreme si ca nu mai infrunt nimic,  sa ma abandonez si sa las totul sa curga prin mine...Sa vad unde anume ma duce curentul. Poate...sa ma opresc din fuga o vreme... Sa invat cumva linistea si tacerea...

Am avut zile tare grele iar despre ziua de maine nici nu vreau sa vorbesc. Ma intreba cineva daca am inceput sa pregatesc cozonacii. Nu dragii mei, din pacate am pregatit doar coliva, nu mai am putere si de cozonaci...Fetitele au gustat si mi-au spus ca e buna ca o prajiturica si ca o sa-i placa mult lui tati...Am tacut. Stiti voi ce-i durerea? Nu vreau sa  stiti, nu vreau sa o simtiti  sau sa o intelegeti nici unii dintre voi. Iar pentru cei care o cunoasteti...mi-e greu pentru voi si v-as strange in brate tara, tare ca sa uitati de ea... 

Acum nu am incotro, am sa ma prefac ca sunt si pentru noi sarbatori de iarna insa nu prea ma pricep sa mint... Pentru  voi, voi cei care va aveti unii pe altii, voi cei care va iubiti, care ati avut ghetutele incarcate cu bucurii si sanatate si dragoste, fiti constienti cat sunteti de norocosi. Uitati orgoliile si bucurati-va unii de altii, strangeti-va in brate si marturisiti-va dragostea. Haideti, amintiti-va sa traiti cu sinceritate si bucurie...exact ca atunci cand erati copii :)

Va imbratisez cu drag si va multumesc ca imi sunteti alaturi. Ghetutele noastre au fost pline cu dragoste :)

Soarele meu, nici nu stii tu, cat de mult imi lipsesti... Ramai...

http://www.youtube.com/watch?v=79i65Y8uOEA