Azi noapte am avut un vis ciudat...Andrei nu mai era cu noi , exact ca in realitate.Aveam o casa cu multe, multe dulapioare de lemn. Am deschis o usa, nu stiam ce anume caut dar ma asteptam sa fie haine acolo. In realitate, am descoperit surprinsa ca dulapiorul era luminat in interior cu o lumina calda si nici urma de haine. Era o lume noua, erau o multime de lucrari de lut , personaje uimitoare. Erau putin inghesuite dar in acelasi timp ordonate si mi-au amintit cumva de armata secreta de teracota.Era o imagine impresionanta. Cu scartait de usi am deschis grabita si celelalte dulapuri cautand febrila "ceva". Din toate dulapurile se revarsa aceeasi lumina solara si peste tot erau zeci de personaje de lut impietrite. Ma gandeam ca le-a facut Andriusa dar nu reuseam sa-mi amintesc cand anume le-a adus acasa.Eram uimita si dintr-o data peretii camerei si ai dulapurilor au disparul iar in jurul meu si al personajelor de lut rasarea lenes, extrem de lent, soarele pe malul marii. Mirosea a alge si se auzeau valurile iar eu eram atat de singura...parca toata lumea impietrise si nu mai existam decat eu, soarele si valurile pe lume. Apoi nu mai stiu nimic.
Imi dau seama ca noaptea il visez adesea pe Andrei insa creierul meu e destul de inteligent incat sa "uite" pana dimineata ca am fost iar in punctul de durere de care incerc sa ma indepartez. Dimineata stiu ca l-am visat insa nu imi mai amintesc nimic decat singuratatea si tristetea.
Alaltaieri noapte fetitele m-au trezit din somn pentru ca tipam.Am avut un cosmar, nu imi mai amintesc nimic decat starea de durere si gol fizic.Mara ma mangaia si ma intreba speriata "Ce-i mami, de ce tipi?Nu-i nimic, mai, e doar un vis..." m-am trezit cu pulsul atat de mare incat credeam ca inima ar putea intr-o secunda sa-mi paraseasca pieptul. Am fost fericita ca Maruca ma mangaia. In cate sute de nopti nu le-am ocrotit si le-am mangaiat si eu visele...Acum fetitele sunt deja mari, acum ma linistesc ele pe mine...
Din ultimul cosmar, cel de dinaintea acestuia, m-a trezit Maci meu cu imbratisri si mangaieri "Gata frunzulita mea, nu mai plange, a fost doar un vis"
Astept...astept o dimineata in care sa ma trezesc din durere, sa fiu stransa in brate si sa aud "Gata, s-a terminat, a fost doar un vis urat..." si asa sa imi para...Sa pot sa rad din nou in fiecare zi, speranta si optimismul sa redevina starea mea naturala. Sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu ma mai simt "femeia rusa" care cara singura dulapuri, care face mici reparatii, care isi simte palmele dureroase de atata munca si ochii fierbinti de lacrimi.Vreau sa fiu din nou fetita delicata si alintata, vreau sa fiu mangaiata si iubita, sa rad din nou cu tot sufletul... In ultimele zile mi-a fost foarte greu nu am mai reusit sa tin in frau lacrimile care alearga ca nebunele.
Cu toate astea nu stiu de unde gasesc atatea resurse sa imi pese de altii.Pe langa durerea mea ma mai doare si tristetea altora...Simt nevoia sa ii incurajez si sa le spun cat de minunati sunt, cum ii iubesc, cum am nevoie de ei in viata mea, cum as inventa niste magii care sa le aline tristetile.
Dimineta, cand merg la atelier, am un sentiment teribil cand sunt in furnicarul de oameni de la metrou. Urc scara rulanta si ma indepartez dar ma bucur sa-i observ in drumul meu cati sunt indragostiti, cati sunt abatuti. Imi place grozav sa intuiesc daca au facut sau nu dragoste, daca au ras sau au plans , daca au dormit sau au avut noaptea plina de ganduri...Ador indragostitii si ii depistez de la o posta. Stau in prejma lor si totul imi pare mai bun si mai frumos. Sunt atatea povesti de viata in miscare. Privesc oamenii si Doamne, cum i-as mai imbratisa pe cate unii. Stiti, aici, departe de casa, oamenii au (majoritatea) ochii deschisi la culoare. Cand ii privesc e ca si cum m-as oglindi intr-un petic de cer.
Acum o spatamana am avut la teatru o mica "sedinta".Din unsprezece cati eram prezenti doar doi aveam ochii caprui. (doar noi, romanii-eu si Cata, prietenul lui Andriusa) In rest noua perechi de ochi albastri si verzi pareau interesati de discutia serioasa. (Andreiul meu se integra perfect intre ei, blond-nisipiu, cu ochii verzi...Frumosul meu drag.) Ma intrebam in gand cati dintre colegi stiu ce culoare au ochii mei, pentru ca eu ii cunosc deja aproape pe ai tuturor de acolo. In alta zi erau cincisprezece oameni in vagonul metroului...din nou scor impresionant.Doar trei perechi de ochi caprui (ai mei si a unor turcoaice frumoase) restul...Ochi asemeni cerului si ierbii, dar totusi majoriatatea ii au ca cerul de vara. Voi cunoasteti culorile ochilor celor de care va pasa? Ce minunatie sunt ochii astia ai nostri cu care vedem frumusetile lumii...
Cu toate astea sa stiti ca simt o mare navoie sa am o armata secreta care sa ma apere acum de toate durerile lumii, de toti ochii sau povestile care ma fac sa plang. Macar un timp...Simt ca nu mai vreau sa simt tristete sau durere...Si nici frumusetea lumii nu mai suport sa ma doara, pentru ca ma doare cumplit sa nu am cu cine sa o impart...Uneori puiutele mele sunt micute ca sa inteleaga...Pentru voi ce culoare au astazi ochii care va duc bucuria sau linistea?
Imi dau seama ca noaptea il visez adesea pe Andrei insa creierul meu e destul de inteligent incat sa "uite" pana dimineata ca am fost iar in punctul de durere de care incerc sa ma indepartez. Dimineata stiu ca l-am visat insa nu imi mai amintesc nimic decat singuratatea si tristetea.
Alaltaieri noapte fetitele m-au trezit din somn pentru ca tipam.Am avut un cosmar, nu imi mai amintesc nimic decat starea de durere si gol fizic.Mara ma mangaia si ma intreba speriata "Ce-i mami, de ce tipi?Nu-i nimic, mai, e doar un vis..." m-am trezit cu pulsul atat de mare incat credeam ca inima ar putea intr-o secunda sa-mi paraseasca pieptul. Am fost fericita ca Maruca ma mangaia. In cate sute de nopti nu le-am ocrotit si le-am mangaiat si eu visele...Acum fetitele sunt deja mari, acum ma linistesc ele pe mine...
Din ultimul cosmar, cel de dinaintea acestuia, m-a trezit Maci meu cu imbratisri si mangaieri "Gata frunzulita mea, nu mai plange, a fost doar un vis"
Astept...astept o dimineata in care sa ma trezesc din durere, sa fiu stransa in brate si sa aud "Gata, s-a terminat, a fost doar un vis urat..." si asa sa imi para...Sa pot sa rad din nou in fiecare zi, speranta si optimismul sa redevina starea mea naturala. Sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu ma mai simt "femeia rusa" care cara singura dulapuri, care face mici reparatii, care isi simte palmele dureroase de atata munca si ochii fierbinti de lacrimi.Vreau sa fiu din nou fetita delicata si alintata, vreau sa fiu mangaiata si iubita, sa rad din nou cu tot sufletul... In ultimele zile mi-a fost foarte greu nu am mai reusit sa tin in frau lacrimile care alearga ca nebunele.
Cu toate astea nu stiu de unde gasesc atatea resurse sa imi pese de altii.Pe langa durerea mea ma mai doare si tristetea altora...Simt nevoia sa ii incurajez si sa le spun cat de minunati sunt, cum ii iubesc, cum am nevoie de ei in viata mea, cum as inventa niste magii care sa le aline tristetile.
Dimineta, cand merg la atelier, am un sentiment teribil cand sunt in furnicarul de oameni de la metrou. Urc scara rulanta si ma indepartez dar ma bucur sa-i observ in drumul meu cati sunt indragostiti, cati sunt abatuti. Imi place grozav sa intuiesc daca au facut sau nu dragoste, daca au ras sau au plans , daca au dormit sau au avut noaptea plina de ganduri...Ador indragostitii si ii depistez de la o posta. Stau in prejma lor si totul imi pare mai bun si mai frumos. Sunt atatea povesti de viata in miscare. Privesc oamenii si Doamne, cum i-as mai imbratisa pe cate unii. Stiti, aici, departe de casa, oamenii au (majoritatea) ochii deschisi la culoare. Cand ii privesc e ca si cum m-as oglindi intr-un petic de cer.
Acum o spatamana am avut la teatru o mica "sedinta".Din unsprezece cati eram prezenti doar doi aveam ochii caprui. (doar noi, romanii-eu si Cata, prietenul lui Andriusa) In rest noua perechi de ochi albastri si verzi pareau interesati de discutia serioasa. (Andreiul meu se integra perfect intre ei, blond-nisipiu, cu ochii verzi...Frumosul meu drag.) Ma intrebam in gand cati dintre colegi stiu ce culoare au ochii mei, pentru ca eu ii cunosc deja aproape pe ai tuturor de acolo. In alta zi erau cincisprezece oameni in vagonul metroului...din nou scor impresionant.Doar trei perechi de ochi caprui (ai mei si a unor turcoaice frumoase) restul...Ochi asemeni cerului si ierbii, dar totusi majoriatatea ii au ca cerul de vara. Voi cunoasteti culorile ochilor celor de care va pasa? Ce minunatie sunt ochii astia ai nostri cu care vedem frumusetile lumii...
Cu toate astea sa stiti ca simt o mare navoie sa am o armata secreta care sa ma apere acum de toate durerile lumii, de toti ochii sau povestile care ma fac sa plang. Macar un timp...Simt ca nu mai vreau sa simt tristete sau durere...Si nici frumusetea lumii nu mai suport sa ma doara, pentru ca ma doare cumplit sa nu am cu cine sa o impart...Uneori puiutele mele sunt micute ca sa inteleaga...Pentru voi ce culoare au astazi ochii care va duc bucuria sau linistea?