Saturday, November 23, 2013

Armata secreta sau ganduri fara sens

Azi noapte am avut un vis ciudat...Andrei nu mai era  cu noi , exact ca in realitate.Aveam o casa cu multe, multe dulapioare de lemn. Am deschis o usa, nu stiam ce anume caut dar ma asteptam sa fie haine acolo. In realitate, am descoperit surprinsa ca dulapiorul era luminat  in interior cu o lumina calda si nici urma de haine. Era o lume noua, erau o multime de lucrari de lut , personaje uimitoare. Erau putin inghesuite dar in acelasi timp ordonate si mi-au amintit cumva de armata secreta de teracota.Era o imagine impresionanta. Cu scartait de usi am deschis grabita si celelalte dulapuri cautand febrila "ceva". Din toate dulapurile se revarsa aceeasi lumina solara si peste tot erau zeci de personaje de lut impietrite. Ma gandeam ca le-a facut Andriusa dar nu reuseam sa-mi amintesc cand anume le-a adus acasa.Eram uimita si dintr-o data peretii camerei si ai dulapurilor au disparul iar in  jurul meu si al personajelor de lut rasarea lenes, extrem de lent, soarele pe malul marii. Mirosea a alge si se auzeau valurile iar eu eram atat de singura...parca toata lumea impietrise si nu mai existam  decat eu, soarele si valurile pe lume. Apoi nu mai stiu nimic.
Imi dau seama ca noaptea il visez adesea pe Andrei insa creierul meu e destul de inteligent incat sa "uite" pana dimineata ca am fost iar in punctul de durere de care incerc sa ma indepartez. Dimineata stiu ca l-am visat  insa nu imi mai amintesc nimic decat singuratatea si tristetea.
Alaltaieri  noapte fetitele m-au trezit din somn pentru ca tipam.Am avut un cosmar, nu imi mai amintesc nimic decat starea de durere si gol fizic.Mara ma mangaia si ma intreba speriata "Ce-i  mami, de ce tipi?Nu-i nimic,  mai, e doar un vis..." m-am trezit cu pulsul atat de mare incat credeam ca inima ar putea intr-o secunda sa-mi paraseasca pieptul. Am fost fericita ca Maruca ma mangaia. In cate sute de nopti nu le-am ocrotit si le-am mangaiat si eu visele...Acum fetitele sunt deja mari, acum ma linistesc ele pe mine...
Din ultimul cosmar, cel de dinaintea acestuia, m-a trezit  Maci  meu cu imbratisri si mangaieri "Gata frunzulita mea, nu mai plange, a fost doar un vis"
Astept...astept o dimineata  in care sa ma trezesc din durere, sa fiu stransa in brate si sa aud "Gata, s-a terminat, a fost doar un vis urat..." si asa sa imi para...Sa pot sa rad din nou in fiecare zi, speranta si optimismul sa redevina starea mea naturala. Sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu ma mai simt "femeia rusa" care cara singura dulapuri, care face mici reparatii, care isi simte palmele dureroase de atata munca si ochii fierbinti de lacrimi.Vreau sa fiu din nou fetita delicata si alintata, vreau sa fiu mangaiata si iubita, sa rad din nou cu tot sufletul... In ultimele zile mi-a fost foarte greu nu am mai  reusit sa tin in frau lacrimile care alearga ca nebunele.
Cu toate astea nu stiu de unde gasesc atatea resurse sa imi pese de altii.Pe langa durerea mea ma mai doare si tristetea altora...Simt nevoia sa ii incurajez si sa le spun cat de minunati sunt, cum ii iubesc, cum am nevoie de ei in viata mea, cum as inventa niste magii care sa le aline tristetile.
Dimineta, cand merg la atelier, am un sentiment teribil cand sunt in furnicarul de oameni de la metrou. Urc scara rulanta si  ma indepartez dar ma bucur  sa-i observ in drumul meu cati sunt indragostiti, cati sunt abatuti. Imi place  grozav sa intuiesc daca au facut sau nu dragoste, daca au ras sau au plans , daca au dormit sau au avut noaptea  plina de ganduri...Ador  indragostitii  si ii depistez de la o posta. Stau in prejma lor si totul imi pare mai bun si mai frumos. Sunt atatea povesti de viata in miscare. Privesc oamenii si Doamne, cum i-as mai imbratisa pe cate unii. Stiti, aici, departe de casa, oamenii au  (majoritatea) ochii deschisi la culoare. Cand ii privesc e ca si cum m-as oglindi intr-un petic de cer.
Acum o spatamana am avut la teatru o mica "sedinta".Din unsprezece cati eram prezenti doar doi aveam ochii caprui. (doar noi, romanii-eu si Cata, prietenul lui Andriusa) In rest noua perechi de ochi albastri si verzi pareau interesati de discutia serioasa. (Andreiul meu se integra perfect intre ei, blond-nisipiu, cu ochii verzi...Frumosul meu drag.) Ma intrebam in gand cati dintre colegi stiu ce culoare au ochii mei, pentru ca eu ii cunosc deja aproape pe ai tuturor de acolo. In alta zi erau cincisprezece oameni in vagonul metroului...din nou scor impresionant.Doar trei perechi de ochi caprui (ai mei si a unor turcoaice frumoase) restul...Ochi asemeni cerului si ierbii, dar  totusi majoriatatea ii au ca cerul de vara. Voi cunoasteti culorile ochilor celor de care va pasa? Ce minunatie sunt ochii astia ai nostri cu care vedem frumusetile lumii...
Cu toate astea sa stiti ca simt o mare navoie sa am o armata secreta care sa ma apere acum de toate durerile lumii, de toti ochii sau povestile care ma fac sa plang. Macar un timp...Simt ca nu mai vreau sa simt tristete sau durere...Si nici frumusetea lumii nu mai suport sa ma doara, pentru ca ma doare cumplit sa nu am cu cine sa o impart...Uneori puiutele mele sunt micute ca sa inteleaga...Pentru voi ce culoare au astazi ochii care va duc bucuria sau linistea?


Friday, November 15, 2013

Antrenament pentru speranta

Doamne, cata nevoie am sa scriu...mi-ar pacea sa nu am nimic de facut cateva zile, sa scriu fara sa ma uit la ceas, sa uit de mine scriind. Uneori ma gandesc ce minunat ar fi sa imi castig existenta doar scriind si pictand, sa ma pot inconjura doar de frumos, de muzica, de sunet, culoare, senzatie... Nu stiu care e rostul meu pe lume dar  e clar ca simt nevoia sa impartasesc oamenilor emotii pozitive, dragoste, speranta...Vreau sa pot sa sterg lacrimi, vreau sa pot sa alin, sa dau aripi, vreau...asa cum vrea un copil :)
De cand l-am pierdut pe Maci m-am inconjurat mult de oameni. Am nevoie de voi, am nevoie sa primesc si sa daruiesc dragoste. Ascult zi de zi confesiuni, oameni cunoscuti sau necunoscuti imi impartasiti povesti de viata, veniti catre mine cu curaj si speranta. Va imbratisez si ard alaturi de fiecare din voi. Incerc sa va ajut sa visati din nou si asta ma face sa simt ca am un  rost pe lume... Sunt fericita pentru darul asta nou pe care l-am primit de curand si va multumesc ca sunteti langa mine.
In viata mea exista oameni pe care ii doresc aproape dar care ma tin la distanta indiferent ce as face. Stiu ca trebuie sa invat sa-i las sa plece, sa-si urmeze povestile lor, dar inca mi-e tare greu sa ma desprind. Am sa o fac curand, o fac zilnic putin cate putin. Sunt alti oameni pe care nu ii caut in mod special dar care se cuibaresc in sufletul meu fara sa imi dau seama, pe care nu tin in mod deosebit sa ii am alaturi dar pe care ii primesc. Adevarul e ca mi-e bine sa ii stiu acolo, langa mine, si imi pare rau uneori ca nu le pot darui mai mult. E greu sa acceptam ca nu toti ne plac asa cum nici noi nu ii putem accepta pe toti...Sunt oameni, cu care invat sa simt si sa traiesc, carora le multumesc ca fac parte din povestea mea despre speranta.
Uneori  ma intreb daca destinele noastre sunt "scrise" undeva? Mi-amintesc clar despre o zi de vara, cand abia ma indragostisem de Andrei. Il vedeam de departe si ii alergam in intampinare, ii saream in brate si eram atat de fericita. Fiinta mea canta si dansa cel mai armonios din univers. De cand sunt fetita am alergat catre oamenii dragi sa-i imbratisez. Ca adult, am invatat sa fiu putin mai retinuta...Maturizarea ne tampeste, ne atrofiaza toata deschiderea catre exteriorizarea trairilor. Ne paralizeaza adesea manifestarea emotiilor sub pretextul ca "ne protejam".  Ce tampenie!!! Invatam sa ne ascultam mai mult creierul decat sufletul, suntem condusi de niste rationamente logice in loc sa ne lasam condusi de cel mai inteligent vizitiu, sufletul. De aici apar povesti de viata triste ca cele pe care mi le impartasiti zi de zi cei care imi sunteti alaturi...Hei, voi suflete ravasite care ma cautati sperand sa gasiti in  mine incurajarea si speranta, ce ati facut azi pentru visul vostru? Va sunt mereu alaturi dar e nevoie sa aveti si voi putin curaj, sa schimbati ceva! Nu am cum sa lupt in locul vostru chiar daca as vrea. Eu va pot doar hrani visele si sperantele ...atat!Voi sunteti cei care trebuie sa faceti ceva! Eu, acum , pentru povestea mea trecuta nu mai am cum sa lupt. Dragul meu a murit fizic si nu mai am cum sa il intorc nicioadata inapoi.Eu lupt zi de zi sa ma reinventez...Incerc din rasputeri sa imi compun vise si sperante noi...Dar voi...voi ce motive absurde imi livrati?Cum lasati fericirea sa vi se scurga printre degete? Imi vine sa urlu cand va aud insirandu-mi diverse motive-tehnici de amanare, lipsuri materiale (care intr-adevar nu depind de voi). Totusi nu inteleg cum va otraviti singuri mintile si sufletele, cum nu aveti grija de inimile voastre, de necesitatile emotionale cand confortul sufletesc e singurul capitol care depinde si de voi? Nu stiti ca o cocioaba plina cu dragoste e mult mai valoroasa decat un castel aurit, fara dragoste? Voi, oameni dragi, care va dezbracati sufletul in fata mea, faceti ceva pentru visul si sufletul vostru! Nu maine, nu poimaine, nu cand veti avea bani, ci acum! Timpul nu sta in loc, alearga si adesea ne poate intrece. Luati-va de la viata ceea ce aveti nevoie, lasati deoparte temerile, spaimele, orgoliile, dati sufletului ceea ce are nevoie. Fiti adapabili ca apa. Nu spun ca nu veti cadea, nu spun ca nu va veti lovi sau ca nu va va durea crunt! E posibil sa fie rau, insa, daca va veti atinge visul, daca sufletul vostru va primi ceea ce  are nevoie, toata suferinta trecuta va face reusita mult mai valoroasa...
Era o veme in studentie cand aveam diverse cautari spirituale. Citeam tot ce imi pica in mana adesea nestiind sa discern ce e adevarat si ce nu, pur si simplu citeam si ma impregnam ca un burete cu informatie diversa.De fapt, cine imi poate spune ce e adevarat si ce nu? Adevarul e o notiune atat de relativa. 
In urma faptului ca o prietena mult mai mare decat mine m-a surprins spunandu-mi cateva lucruri pe care nu avea de unde sa le fi stiut despre viata mea doar citindu-mi palma,  m-a facut sa  cochetez discret cu chiromantia. Acum, prietena mea e demult plecata in alte sfere asa ca oricat imi doresc sa imi raspunda la niste intrebari, nu mai am de unde sa o iau :) Si uite-asa revin la ziua de vara in care il iubeam deja pe Andrei. Dragul meu cu parul de soare, statea impreuna cu un prieten, la acvariu,sub cerul cald si senin, pe terasa din fata Facultatii de Arte. Ma intorceam de la o repetitie cu trupa mea de teatru ambulant  si atunci cand i-am intalnit se pare ca nu reusisem sa ma desprind inca de rolul de vrajitoare pe care il repetasem cu ceva vreme inainte.M-am asezat zambitoare  alaturi de ei si i-am luat in joaca mana lui  Andrei, spunand in gand ca o profesionista. " Hai frumosule, sa-ti ghicesc" A fost prima linie a vietii scurta pe care am vazut-o in vreo palma.A fost  singura iubire unica pe care am ghicit-o cuiva :) Descifram semnele razand si imbracandu-le in cuvinte colorate cu accent tiganesc doar ca sa destind atmosfera :) Nu credeam o iota in ceea ce vedeam, studiasem din curiozitate, ca un joc, nicidecum din credinta ca destinul nostru se poate ascunde in liniile palmei. Mi-amintesc de momentul in care i-am spus ca va avea o iubire puternica, unica. Andrei si-a scuturat zambind buclele mari si m-a intrebat daca a intalnit-o deja sau o va intalni. Nu am avut indrazneala sa intru in joc si sa-i spun ce simteam.Mintea mea ii raspundea soptind revoltata, "Eu sunt, eu sunt, cum... nu ma recunosti!?" Doamne cat de mult l-am iubit si cat de mult soare a mai adus omul asta in viata mea... Imi pare rau si in ziua de azi ca nu am avut curajul sa-i spun atunci ce gandeam...
Aproape 18 ani mai tarziu, la spital , nu am putut sa adorm decat cu capul pe mana lui, cu fruntea in palma lui. Cat de tare m-a izbit cand am revazut linia vietii lui care cu greu puteai sa spui ca ajunge pana aproape de 40 de ani...
Nici acum nu stiu ce sa cred dar mi-am amintit cum prietena mea, care imi ghicise candva, mi-a prevestit ca o sa am nu una, ci doua iubiri mari. Mi-a spus ca o sa sufar teribil dupa prima, ca viata mea se va schimba complet in urma unui accident cu apa si ca am inclinatii spre arta. I-am spus, " normal, tu stii doar ca am facut Liceul de Arta, e simplu sa imi spui asta". "Asa-i, stiu", mi-a raspuns, "numai ca in palma ta vad  ca ai sa scrii!" "Sa scriu?" In afara de scenariile pentru facultate nu m-a bantuit preocuparea asta. Nu am crezut niciodata in taletul meu  literar chiar daca de cateva luni incoace imi spun o multime de oameni ca poate asta e vocatia mea...Habar nu am ce sa zic, nu cred ca e vocatia mea, dar  este cu certitudine necesitatea mea :)
Oare cu adevarat destinele noastre sunt scrise undeva? Oare...voi mai iubi candva...oare chiar sa mai pot spera?  Iubirea nu o gasesti la orice colt de strada...Am sa-mi gatesc sufletul cu flori de camp in aseptarea ei iar iubirea cu Maci meu drag am sa o imbrac in flori albastre de nu-ma-uita. Am sa o scriu si am s-o cant, am s-o pictez si am sa o povestesc, am sa o impart cu toti cei care au nevoie de povestea noastra, o poveste obisnuita de dragoste...



Si iar imi vine in cap intrebarea "Tu ce ai facut astazi pentru visul tau?"  Eu??? Pai azi...cam nimic... Nu am inca putere sa zbor, astazi mi-am antrenat speranta. Astazi doar am scris :)

Astazi am scris ascultand muzica lui Yann Tiersen
http://www.youtube.com/watch?v=-ZJDNSp1QJA



Thursday, November 14, 2013

Fara Maci, Viteza sau cum sa iei un mic dejun de lux

Azi noapte am visat ca alergam cu masina pe autostrada. Imi placea grozav emotia amestecata cu teama pe care mi-o dadea viteza ilegala :) M-am trezit obosita de parca participasem la raliu, habar nu aveam ca abia acum urma sa incep o cursa nebuna.
O, Doamne, iar suntem in intarziere, ca de obicei in intarziere...of , daca nu ne mai trezeste Maci dimineata devreme in rasete, muzica si gadilaturi...
"Hai fetelor, hai repede manjilor, ca iar ajungem ultimele, hai afara, afara..."
 Fetitele sunt pe holul blocului somnoroase si incruntate iar eu  trag in viteza usa dupa mine. In timp ce usa se inchide, timpul se dilata si gandurile imi navalesc mintea:
"Ah, sa pun repede piciorul in usa ca am uitat cheile, am uitat cheileeee!"
Clanc! Prea tarziu...usa s-a inchis iar eu grabita, privesc disperata si derutata in gol... O mica speranta imi plapaie in minte:
"Fetelor, ati luat voi cumva cheia?"( Se intalmpa frecvent sa o ia ele.)
"O nu, mami, nu..." Mutrisoarele lor dezamagite  ma bulverseaza si mai tare.
Instantaneu buna mea dispozitie se ascunde nu se stie pe unde  si lasa loc unei agitatii nemaintalnite. Sunt pentru a doua oara in mai putin de jumatate de an  in aceeasi situatie absurda. Cand o sa incetez sa mai fiu bramburita?Probabil ca niciodata :) In vremurile bune as fi sunat la Maci, care dupa ce s-ar fi amuzat copios pe seaman mea, ma linistea si imi livra rapid cateva solutii inteligente...Acum, na frate...descurca-te ca esti singura! Fetitele sunt in intarziere la scoala, dar cheile de la masina sunt impreuna cu cheile casei...si toate cheile...in casa, la caldura :)
Sun la "mana mea dreapta", Andreea, o scot in mare stress din pijamale sa-mi duca manjii  cu masina ei. In asteptare ma gandesc sa sun la administrator in ideea ca are cumva vreo cheie de rezerva...Sperante desarte.Azi nu lucreaza deci nu ma poate ajuta si in afara de asta imi aminteste ca am o yala extrem de performanta si ca nu o voi putea deschide decat cu un specilaist:)Simt ca mi se taie picioarele...asa-i; mi-amintesc perfect discutia...Inchid mobilul si gandesc romaneste: " Hai, mai, ca nemtii astia-s praf, cum naiba sa nu poata deschide o usa?Las' ca ma descurc eu. Sun la prietena mea Vio, romanca neaosa si descurcareata. Sotul ei  este tot adminstrator si e al naibii de priceput, ma scoate mereu din belele de cand suntem singure. Vio nu raspunde asa ca incerc sa inchid telefonul dar ecranul digital face figuri, nu pot sa inchid convorbirea...si ma apuc frate de o descarcare emotionala in jargon  pur romanesc.
Apare Andreea si ne duce la scoala, intru cu fetele si ma scuz pentru intarziere, invatatoarea rade de se prapadeste de asa o prostioara si eu ma intorc cumva mai linistita la rezolvarea problemei de baza. Intre timp ma suna Vio, ii povestesc pe nerasuflate intamplarea si femeia imi spune calma sa merg pana la ea ca ma ajuta sotul ei. Perfect, zic, nu am vreme ca am mult de alergat azi dar...nici alta solutie nu am decat sa ma linistesc si sa iau lucrurile cu calm. Vio ma roaga sa o ducem pe micuta ei la cresa si apoi intram sa cumparam cate ceva pentru micul dejun.Sotul ei e la niste clienti si ne suna imediat ce va putea. La brutarie miroase o copilarie, a prajituri si a paine calda, a seminte coapte, abur de cafea si ceai de fructe...E atat de cald si bine incat imi vine ideea sa ne facem si noi un moft, sa mancam acolo, la brutarie, sa ne bucuram de timpul impreuna:) Ne luam bunatati si incerc sa ma relaxez si chiar ma simt bine razand cu ea.Cumva, ciudat, parca ma bucur de patania asta ca altfel tare greu ma organizez sa imi acord puntina bucurie. Imi da sa ascult mesajul ramas in telefonul ei si ne prapadim pur si simplu de ras. Toata partida mea de descarcare nervoasa in limbaj de cartier era  inregistrata pentru posteritate in telefonul ei. Am vorbit ca la usa a vorbeam ca la usa cortului si zau ca nu credeam sa ma pricep asa de bine:)  Totul e minunat pana cand suna Gerhardt , sotul ei. E la mine acasa, in fata usii. A epuizat impreuna cu  alt tip priceput toate solutiile din lume dar usa... e de nedeschis .Yala e prea performanta,usa prea solida...trebuie sa apelam la un specialist:) Ma pufneste rasul. Sau plansul, nici nu mai stiu bine.Mi se pare ca nu e povestea mea. Vin acasa unde ma intalnesc cu specialistul...munnceste cu un speraclu si in sfarsit dupa cateva minute bune...Ura! Usa mea e deschisa fara nici o avarie a yalei sau a usii.  Apoi se aseaza tacticos la masa si se apuca sa imi scrie factura. Imi explica vorbind tare si rar ca pentru surzi. Intuiti si voi deja ce imi explica...Deja stiu..."este un caz rar, o usa performanta, cu o yala pe masura, a necesitat multa munca sa o deschida fara avarii...."
Evident, la oameni speciali, la cazuri speciale...tarifuri speciale :)" Bum! Dintr-o data mi se pare ca nu mai pricep deloc cifrele in germana asa ca fac ochii mari sa vad ce scrie. Am senzatia ca trebuie sa imi pun si ochelarii, cred ca nici nu mai vad bine:) Buum! Ca un traznet, un sfert din salariul meu, o saptamana de munca a disparul intr-o secunda!Ein hundert acht und siebzig Euro. Incerc sa nu ma mai gandesc la nimic doar ca nu prea imi iese. Noroc ca am avut cu ce plati...Imi minte imi vin momentele placute in care am ras cu Vio la brutarie si  pe care nu le-as fi avut daca nu uitam cheile...Ma gandesc ca fost cam scump mic dejunul meu din dimineata asta ... un mic dejun de lux :) Oare pe lumea asta toate lucrurile bune trebuie sa aiba un pret fizic, material?
Deschid netul sa vad daca am primit "semne" de la oamenii dragi.  Gasesc un mesaj care ma unge pe suflet, mi se muleaza ca o manusa pentru ca in ciuda frustrarii prin care trec, ma face sa ma simt  bogata:) Nu am bani, dar am mult mai mult decat bani. Am in viata mea "minuni" pe care niciodata banii nu le vor putea cumpara.


Imi iau atenta cheile si fug la treburile pe care in mod neasteptat le incep cu trei ore mai tarziu.Ies pe autostrada si fug, fuug! Accelerez atat cat sa savurez din plin emotia amestecata cu teama care mi-o da viteza.Ma bucur total de senzatia asta de eliberare. Fara  Maci, ca sa pot merge mai departe, am invatat sa imi canalizez atentia pe jumatatea plina a paharului...Pacat ca abia atat de tarziu...
Viteza... Incotro ma indrept atat de grabita?Cu siguranta azi  nu se va mai intampla nimic tampit :)

http://www.youtube.com/watch?v=TNNpfOqeUxw


Thursday, November 7, 2013

Sa fiu... verde!

 O mie de ganduri

Au trecut deja 5 luni...Doamne, cum mai zboara vremea...In capul meu se amesteca cu repeziciune nu o mie, ci mii  si mii de ganduri. Stiu, simt ca nu am depasit inca dezechilibrul emotional in care ma zbat de atata  vreme. Cu toate astea incerc sa fiu mai blanda cu mine, sa ma descopar, sa fac mai mult ceea ce imi place decat ceea ce trebuie. Astept momentul in care sa ma simt puternica, echilibrata,  pentru ca altfel nu va pot impartasi starea reala prin care am trecut pana acum ceva vreme si prin care inca mai trec.
L-am visat pe Maci. Imi lipsea teribil faptul ca nu mai venea nici macar in vis. Ieri noapte a venit in sfarsit. Pana acum de cate ori l-am visat eram perfect constienta ca el nu mai e, ca a murit. Ii  multumeam de fiecare data ca vine in vis :) Noaptea trecuta a fost cu totul altceva. Am visat ca ne mutam, lucru de altfel foarte obisnuit in viata noastra impreuna. In 18 ani, am fost precum nomazii, ne-am mutat de aproximativ 22 de ori din motive independente de vointa noastra, fapt care pe mine ma innebunea.Singurul lucru bun din aceste mutari a fost ca am invatat ca valorile reale sunt cele sufletesti nu cele matteriale si ca acasa, stiti deja, este acolo unde e inima mea:) Cum va povesteam, ne mutam, iar eu ii spuneam ca nu pot sa il urmez, nu am cum sa vin cu el, ca trebuie sa raman pentru fetite. El, de asemenea imi spunea ca nu se poate altfel ca trebuie sa plece...Insistam sa ramana cu noi si ii spuneam cat de greu mi-e fara el si incercam sa il conving in fel si chip.M-am trezit cu sfasierea care ti-o provoaca desprinderea, despartirea...Ce sa mai spun...Nici nu ma pricep sa descriu in cuvinte ce simt. Mi-e clar insa ca in toata nebunia asta prin care trec, creierul meu ramane lucid si ma invata cum sa ma agat de viata, imi arata pozitia in care sunt emotional.Stiu, nu ma simt pregatita dar trebuie sa ma desprind de trecut  sau mai bine zis de durere si sa traiesc in prezent...Stie oare cineva sa ma invete cum sa fac asta?Pana acum nu am aflat decat ca iubirea vindeca tot dar din pacate nu se gaseste la colt de strada...
Ma uitam, asa cum fac aproape zilnic pe fotografiile noastre.Atatea amintiri, atata fericire... vazand pozele din primavara, de la Targul de arta de la Karlsruhe mi-am amintit cat de zapacit era Maci. Ma facea in fiecare zi sa rad. Culorile din fotografiile astea mi-au adus aminte de o intamplare haioasa din facultate :)


Era o toamana blanda si insorita. Statem cu Andriusa in caminul Facultatii de Arte din strada Occidentului. In camera 19  locuiam nici mai mult  nici mai putin de 7 persoane plus alte sufletele dragi. Catelul alb si schiop (Benone) pe care il adoptasem intr-o zi de la TVR pana urma sa se insanatoseasca. Mishu si Bibi ii devenisera cumva parinti adoptivi. Pisicuta Cristinei care ii facea viata amara Alinei pentru ca urina zilnic doar in mijlocul patului si numai in asternuturi curate. Pentru aceasta pisicuta tot eu ma faceam vinovata. Am adunat-o de la facultate pentru ca aflasem ca sunt doi puiuti si ca femeia de servici vroia sa ii inece. Unul l-a luat o colega si altul...Era ziua Cristinei, asa ca mi s-a parut cel mai potrivit cadou... Alina si Cristina, asta-i adevarul despre pisicuta care v-a mancat zilele :) Doamne, cate traznai a mai facut matuca asta... Prostioarele care le facea erau direct proportionale cu ghidusiile pe care le comiteau permanent Andrei si Gabi.  Pe deasupra la noi in camera mai locuiau intr-un acvariu, pe frigider doua broscute testoase, una a mea si una a Alinei.  In camera 19 era un amestec superb de suflete, de dragoste si prietenie, de povesti de viata  fantastice. Am trait in gasca asta niste vremuri  ca in povesti si nu cred ca e nevoie sa va spun ca acele zile ne-au unit pe viata.
Revin la povestea colorata care vroiam sa v-o impartasesc. Lucram la TVR si mergeam si la facultate, eram singura din camera care aveam servici si deja acumulasem goluri mari de somn. Nu stiu cum, intr-o dupa-amiaza nu am mai mers la lucru si am hotarat ca trebuie sa dorm vreo doua ore, sa profit de faptul ca in camera eram doar eu si animalutele. M-am intins in pat si cand sa atipesc, intra razand zgomotos si trantind usa de perete Andrei si Gabriel. Andrei, cu ochii verzi ca marea, cu parul de soare, plin de bucle.Gabi, cu alura subtire si fragila, negricios ca un indian. Adesea mi se parea ca o sa se franga intr-o zi cand se va lovi cu capul de pragul usii, atat de inalt imi parea :) Impreuna erau ca Stan si Bran sau Pat si Patashon, se completau intr-un mod incredibil, plini de umor si de veselie. Radeau ca doi  zapaciti iar eu eram nervoasa ca nu reusisem sa adorm.M-au informat ca aveau sa plece de urgenta la Ploiesti de unde Andrei urma sa se intoarca cu parul...verde. Avand in vedere ca  acesta intamplare  era in anul 1996 , mi s-a parut cel putin ciudat si i-am banuit ca bausera ceva impreuna, asa ca "i-am gonit" obosita si nervoasa. Au plecat trantind usa in urma lor si razand. Vocile si bucuria lor se indepartau pe holul caminului. Eram multumita ca imi regaseam caldura asternutului.
Nu stiu cat timp am dormit dar a fost un somn lung, profund si odihnitor. Imi amintesc cat de mult m-a uimit trezirea. Buzele mele au simtit atingerea senzuala  a buzelor lui reci si carnoase. Buclele imi gadilau obrajii si simteam un miros ca de spital care imi amintea de mersul la doctor pe vremea cand eram fetita. Am intredeschis ochii, dar am jurat ca visez, pentru ca nu vedeam decat albastru.Lumina filtrata printre bucle albastre, albastre. Asa ceva nu  mai vazusem niciodata in viata mea, sigur visam. Am facut un efort sa ma trezesc si da...in fata mea, Andrei era albastru  cu suvite care bateau spre verzui. O sticluta intreaga de albastru de metil se ascunsese in pletele lui. O doamne, ce nebunie...Gabriel si Andriusa imi povesteau repede, vorbind unul peste celalat, simultan, cum s-a ajuns la situatia asta albastra:)
Il priveam si ma minunam...imi parea teribil de frumos cu ochii verzi, cu pielea creola si cu parul atat de albastru. Imi pare nespus de rau ca la vremea aceea nu aveam usurinta si posibilitatile de a face fotografii pe care o avem astazi.  Imi amintesc cat de uimiti si contrariati il priveau oamenii pe strada. Gabi imi povestea cum s-au intors de la Ploiesti cu trabantul nostru cel mic si verde, cu ferestrele larg deschise si cu pletele in vant, unul albastru si altul negru, ca doua personaje de poveste. Nici nu m-am mirat cand am aflat ca o masina de pe contrasens era sa intre in ei. Mare trebuie sa fi fost socul soferului din cealalta masina sa vada in fata lui o asemenea imagine suprarealista. Nu am fost surprinsa nici cand Domnul Profesor Buculei  i s-a plans unchiului lui Andrei ca Andrei a luat-o razna complet de cand s-a indragostiut de fata asta (adica de mine), ca e tare pacat de el ca era un baiat bun inainte sa o cunoasca pe nebuna asta (adica pe mine) dar i s-au sucit mintile...Domnule Buculei, sper ca pana la urma ati aflat ca nu eu eram capul dracoveniilor, chiar daca ma nimeream des prin preajma lui :)
Intr-un final, asa cum si-a dorit, parul lui ajuns sa fie si verde, dar asta dupa foarte, foarte multe spalari :)

Gabi, Cristina, Alina, Bianca si Mihai, colegi de studentie, dragii mei, va rog mult scrie-ti si voi cateva randuri despre cum va amintiti intamplarea asta albastra.Sunt sigura ca tuturor va face placere sa povestim si sa savuram amintirile personale. Mara si Sara vor fi  foarte bucuroase sa descopere intr-o zi povestea asta colorata.
Va imbratisez si va multumesc ca imi sunteti mereu alaturi si-mi tineti sufletul in palma :) Pe curand, cu drag, Daiana

PS: Cititi neaparat comentariile, sunt delicioase :)

Saturday, November 2, 2013

Vis intr-un pat de copil

http://youtu.be/64cqebin9TA

Se spune ca nimic nu e intamplator.
Zbor...sunt atat de singura....Zbor la propriu, nu la figurat, sunt in prima calatorie singura, singura. Mi-e teama, am emotii dar stiu ca imi trebuie timpul asta cu mine pentru ca vreau sa ma descopar. Nu am avut vreme sa ma cunosc, sa ma imprietenesc cu mine, sa aflu cine sunt. Mereu am fost atenta la cei pe care ii iubesc. Am ars pentru visele si sperantele lor dar prea putin pentru ale mele  si asta  din dorinta de a-i vedea zambind. Mi-a fost bine pana acum dar iata ca de curand copilul meu interior si femeia din mine striga, isi cer drepturile. Nu mi-am acordat  timp, nu am fost deloc blanda sau rabdatoare cu mine.Nu ma cunosc...Cine sunt eu in spatele cuvintelor, emotiilor? Zbor catre radacinile mele. Zbor catre Romania si simt ca ma voi intoarce de acolo "altcineva" :)
Viata o vad ca pe o calatorie si ca pe o scoala. Cred ca inainte sa ne intrupam ne-am ales sa invatam niste lectii. Se spune ca lectiile pe care nu le invatam apar din nou si din nou pana  asimilam ceea ce avem, de invatat. Sincera  sa fiu nici acum nu pricep prea bine mesajul exact al lectiei mele dar e clar ca e legat de iubire. Iubesc uneori cu o forta neomeneasca si pierd oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Pe mine nu prea ma iubesc.Traiesc profund durerea pe care mi-a transmis-o tatal meu facandu-ma sa intelg ca nu am fost un copil dorit. Care sa fie lectia mea? Sa invat sa iubesc detasat? Sa iert? Sa invat sa ma iubesc pe mine?Nu stiu, dar e prima data cand sunt hotarata sa ma vindec, cand sunt hotarata sa aflu cum sa trec examenul asta al vietii pentru ca nu mai vreau sa il pic iar si iar.
Timpul  petrecut cu mine acasa nu a fost nici lung, nici scurt. Desi acasa e un mod ciudat de a numi Romania. Fizic nu mai apartin nici unui loc, simt ca acasa  pentru mine e acolo unde e sufletul meu, iar sufletul meu e in mai multe locuri simultan :) Sunt o calatoare in lume si emotii. Saptamana trecuta a  fost suficienta sa inteleg lucruri. Sa ma bucur de mangaierea oamenilor dragi, sa ma vad prin ochii lor si sa ma descopar alta decat credeam ca sunt. Am fost inconjurata de multa iubire, de prieteni, de imbratisari si sperante pentru care va multumesc. In acelasi timp am fost teribil de singura si am simtit cu adevarat pentru prima data ca singura fiinta care e langa noi pe tot parcursul vietii suntem noi insine.Cred ca a venit momentul sa imi acord mai multa atentie. In sfarsit a venit clipa in care mi-am dat seama ca trebuie sa fac pace cu mine, sa invat sa ma iubesc, sa ma accept asa cum sunt, sa imi cunosc unicul partener permanent prin viata asta.O sa imi fac si mie loc langa iubirea pentru ceilalti :)


http://paulie-svk.deviantart.com/art/I-can-fly-286937765
........................
M-am intorsc din Romania.Calatoria catre mine a fost grozava. Nu am mai stat sa astept nimic, mi-am luat din plin tot ce am putut din ceea ce am simtit ca am nevoie. Am fost ca un copil singur intr-o cofetarie plina cu bunatati. Am mancat toate prajiturile la care am putut ajunge. Ce nebunie de trairi...In realitate nu am fost sigura, ci inconjurata de oameni de la care am invatat sa ma privesc intr-un fel nou. Am constientizat ca cea mai mare bucurie a mea e sa ii vad pe ceilalti fericiti. Imi doresc sa impart totul, dulce si amar cu oamenii pe care ii iubesc. Impreuna suntem puternici si minunati, ne punem in valoare unii pe altii, stralucim...(Si cum am putea sa nu stralucim ca doar suntem praf de stele... asa-i, Georgi?)
Mi-am facut putina curatenie in ganduri, mi-am dat voie sa simt, sa iubesc curat, sa nu am asteptari, sa ma bucur si sa ma intristez cand ma despart de cei dragi. Am povestit cuiva ca nu imi mai e teama de despartiri. Mi-a fost candva, acum nu imi mai e. Nu mi-e frica sa pierd, deja am invatat ca tot ce mi se intampla, bun sau rau, inseamna un castig. Se intampla sa plang la despartire dar nu e vorba de teama ci de o emotie similara cu cea din copilarie. E ca atunci cand  se termina vacanta la bunici si plangi  desi nu te gandesti nici o secunda ca  se poate sa nu-i mai revezi niciodata. Pur si simplu plangi. E o emotie care te usureaza si care te umple de dragoste.
Cand am decolat spre München mi-au dat lacrimile, dar nu de tristete. Am simtit asa o bucurie amestecata cu speranta. La casti ascultam melodia Believe. Niciodata pana acum nu am ascultata textul acestui cantec. In mod ciudat am avut senzatia ca refrenul spune  "Do you believe in LOVE after love ?"  In realitate  textul este "Do you believe in LIFE after love ?"  Nu mai conteaza. Acum cred in ambele variante desi nu am crezut pana de curand. Cred ca dragostea tuturor celor dragi m-a salvat. Uite-asa va multumesc eu din nou ca imi tineti sufletul in palma :)
E un nou inceput. Zbor impreuna cu viata. Primesc cu bucurie tot ce mi se ofera. Cred ca in sfarsit am scapat de cel mai mare demon care mi-a batuit ultimele luni-moartea. Am sa scriu  despre asta in postarile urmatoare pentru ca voi, cei care vedeti in mine o femeie puternica, sa stiti adevarul. Nu sunt cum credeti voi, sunt doar luptatoare si am invatat de nevoie sa fiu curajoasa. Am descoperit de curand ca in adancul meu salasluieste o amazoana.
Inapoi la München am ajuns intr-adevar "altcineva". In aparenta o femeie mai inteleapta cu o saptamana. In realitate...un suflet mai tanar si mai neastamparat. Simt ca abia acum  incep cu adevarat sa imi iau zborul catre restul vietii mele. Sper sa pot sa mi-o fac cea mai frumoasa si mai buna parte a vietii. Sunt plina de vise si de sperante.

Doamne cata fericire am simtit la revederea cu puiutele mele! Noaptea m-am culcat intr-un pat de copil :) Nu e o gluma. La noi sunt bunicii, fapt pentru care Mara si Sara si-au reorganizat  temporar pozitiile de somn asa ca eu...m-am adaptat. Habar nu aveti ce odihnitor si lipsit de griji este un astfel de somn. Am visat ca zbor.  Nu mai eram o fiinta umana, eram acorporala , un fel de sfera imensa de dragoste. Zburam peste munti si nori peste pamant si ape, exact asa cum vezi de la mare inaltime, din avion. Simteam din plin fericirea si senzatia racoroasa a zborului. In sufletul  meu faceam parte cumva din doua taramuri, doua lumi, doua stari total diferite. Un taram nou, fara nici un nume, total necunoscut, puternic, frumos si plin de speranta.Ma facea sa simt ca pulsez ca o inima, zburam cu mare viteza si neastampar.Celalalt, un taram vechi, mare si bun, cunoscut si ocrotitor care ma facea sa ma simt in siguranta, luminoasa si curajoasa. Acest taram vechi facea parte din mine in zborul cel nou, imi dadea siguranta si confort si undeva, cumva parca strigam cu bucurie...Andreeeei! 
E mereu cu mine. Nu mi-e frica de nimic. Nici sa traiesc, nici sa iubesc! Si zburam, zburam catre nou si ma simteam in siguranta.
M-am trezit zambind. Pot sa traiesc. Am inceput sa traiesc. Aripile ma sacaie soptindu-mi permanent ca pot din nou sa zbor. Am s-o fac de-acum mereu cu toata bucuria! Bun venit viata!

World's Largest Rope Swing