Sunt obosita pana aproape de epuizare.Nu am reusit sa adorm. Stau intinsa in pat si privesc ceasul rotund de pe perete. Secundele alearga nebune, nu stiu incotro si imi adancesc dorul. Cu fiecare nor alb care se scurge pe cerul senin, cu fiecare raza de soare apusa, cu fiecare zbor al porumbeilor de la fereasta unde locuiesc pentru o vreme, ma desprind si in acelasi timp, intr-un mod neinteles, ma contopesc cu dragostea mea. E din ce in ce mai mult in mine, in fiinta mea. O port pretutindeni ca pe cea mai puternica lumina. Nu o vad dar o simt acolo, tamaduitoare. Chiar si voi o cunoasteti pentru ca imi spuneti adesea ca ii vedeti stralucirea. Privesc ceasul rotund si gandurile alearga prin mine precum secundele.
Invat sa traiesc din nou si imi iese al naibii de bine. Am inceput sa imi infrunt fricile. Nu e usor, dar refuz sa mai spun "nu pot". L-am inlocuit cu "pot si incerc". Viata asta e o mare aventura si clar merita traita cat mai intens. Nu vreau sa ma mai ghemuiesc speriata si sa ma ascund, o infrunt de-a dreptul. Nu vreau sa mai cad dar stiu ca se va mai intampla. La fel de bine stiu ca nu voi ramane inngenuncheata, ci ma voi ridica, de fiecare data mai puternica, pentru ca am in mine lumina. Omul care sunt azi, sunt pentru ca am crescut impreuna cu Maci meu. M-a invatat zi de zi sa rad, sa ma bucur, sa stralucesc.
Am fost la concertul "The wall". Zeci, sute, mii, zeci de mii de oameni cantau intr-un glas muzica vietii. Am inmarmurit de uimire in furnicarul imens si am realizat intr-o secunda miracolul. Nu puteam cuprinde multimea dintr-o singura privire si am realizat ca acolo, miile de oameni cantand libertatea, eram doar un graunte de nisip din cati suntem pe pamantul asta imens. Fiecare unic si de neinlocuit. Intre cele aproximativ 7 miliarde de femei si barbati, undeva, cumva, se naste in mod inexplicabil o energie, o minune, o iubire. Un singur barbat si o singura femeie din milierdele de barbati si femei ajung fata in fata si se produce magia. Doar el si doar ea, irepetabili, jumatatile, Adam si Eva, se recunosc. Nu exista alta imbinare mai minunata. Armonie perfecta. Nu poate fi evitata. Se intampla indiferent de vointa sau de asteptarile noastre. Este o binecuvantare imensa. Exista o probabilitate infima ca ea sa se produca , sa traiesti un asemena noroc. Fac parte din putinii norocosi care au trait-o. Din pacate vine si o vreme cand undeva, cumva, se produce o fluctuatie de energie, o suprasarcina. In mod inexplicabil el, sau poate ea se transforma in lumina. Cel ramas singur, el sau poate ea, nu ramane cu adevarat singur pentru ca poarta in fiinta lumina celuilat. Toata viata.
Nu am plans de dor, ci am tipat, am tipat din toata puterea, din toti rarunchii pana am simtit ca raman fara respiratie. (Era cel mai potrivit loc unde sa-mi urlu dragostea fara sa doara pe nimeni in afara de mine.)
...Am ramas fara aripa si totusi ma incapatanez sa zbor... refuz sa stau si sa imi plang de mila. Nu ma ajuta la nimic asa ca aleg cu toata fiinta mea viata si zborul. Cad si ma inalt din nou. Doare, dar apoi imi reaiau din nou si din nou cu incrancenare zborul.
Stiti ce? Mi-am pierdut aripa dar am primit in mine lumina. Intr-o zi nu voi mai cadea pentru ca acum exersez cel mai minunat tip de zbor. E zborul luminii.
Secundele alearga nebune si eu ma ridic grabita din pat sa va scriu. Nu e vreme de leneveala, e vreme de exersat zborul si de impartasit lumina:)
FEAR BUILDS WALLS
DONT GIVE IN WITHOUT A FIGHT.
No comments:
Post a Comment