Ultima zi 2

Cu doua luni in urma- iunie 2013
E dimineata devreme si Andreea ma priveste ingrijorata.E racoare. Fetitele dorm inca. Noaptea trecuta a fost insuportabila. Nu am putut dormi nici o secunda, gandul la Maci meu ma sfasie.  Vreau sa merg sa stau langa el dar in acelasi timp mi-e teama. Ce Dumnezeu ne asteapta acum?Ce va urma?
Aseara fetitele si cu mine am ales sa ramanem impreuna la Cata si Andreea ca sa suportam mai usor socul vestii. Andreiul nostru e in coma profunda de cateva ore. Doctorii ne-au dat o speranta mica, mica, mica. (Ceva gen 2 la suta...)
Noaptea s-a scurs lenesa si nesuferita, dureroasa. Patul mi-a parut prea stramt asa ca am improvizat ceva pe covorul din sufragerie. Nu pot sa plang si in cap simt o presiune innebunitoare. Daca nu ma legan simt ca imi plesneste capul. Andreea ma priveste ingrijorata dar nu imi spune nimic. Isi ia tigarile si iese pe balcon sa fumeze. Nu stiu ce e mintea ei cand ma vede dar eu simt nevoia sa ma legan. Leganatul asta un fel  de plans infundat, un fel de ritual de autocalmare  pe care l-am deprins acum vreo 25 de ani cand am pierdut-o pentru totdeauna pe mama. Pe Maci am sa il pastrez cu orice pret.Nu am sa il pierd. De cate ori trec prin situatii limita ma legan in pat. Toata viata m-am jenat de ciudatenia asta a mea si mi-a fost frica sa nu ma surprinda cineva. Acum mi-e absolut indiferent  ce gandesc cei din jur pt ca simt ca am sa innebunesc daca nu ma calmez. Andrei stia ca ma legan si adesea ma lua in brate si ma linistea. Accept ca fiecare din noi reactionam diferit la stress si durere. Omenii plang, tac,beau sau fumeaza, iau pastile, se leagana sau cine stie ce moduri unice mai au ca sa poate trece prin tristete.
Telefonul Andreei bipaie. Am primit un mesaj de la Despina care ne anunta ca trebuie sa fug la spital sa imi iau ramas bun de la Maci meu. Doctorita ma cheama sa vin cat mai curand. Fetitele dorm...le imbratisez si le mangai, le pup fruntile senine si ma desprind de ele cu ochii in lacrimi. Trebuie sa fiu curajoasa, trebuie sa rezist...
Dimineata pare linistita in spital.Numai inima mea bubuie in piept. Mi-e frica de simt ca lesin dar merg inainte pe drumul cunoscut spre Maci meu, spre camera de reanimare. Pasesc inainte dar am tendinta sa scutur din cap sa ma trezesc din cosmar. Chiar, daca e doar un cosmar din acelea care te fac sa crezi ca traiesti in mod real.Daca dorm si am doar un vis urat?Clipesc des.Ma doare tot trupul istovit de nesomn si tristete.Dar durerea mea nu inseamna nimic pe langa recunosterea ca asta e cruda realitate. Gadul ca Andreiul meu ar putea sa simta durere si trupul lui frumos e atat de chinuit ma terifiaza.
Am ratacit coridorul. Trebuie sa ma adun ca sa ajung cat mai repede la Andrei...
Doctorita este in fata mea si imi spune ca, din pacate, nu mai avem nici o speranta.Nu mai avem nici macar o sansa. Omeneste s-a facut tot ce era posibil. Deci am pierdut si ultima farama de speranta si curaj. Trebuie sa imi iau ramas bun, se pare ca azi e ultima zi. Ma simt  o fetita mica si speriata.Doctorita imi cauta privirea sa fie sigura ca am inteles mesajul insa eu nu pricep chiar nimic... Eu stiu ca dragostea nu moare. Cum sa moara  Maci meu?
Doctorita da la parte cu delicatete draperia care ma desparte de omul meu. Tresar...A mai aparut inca un aparat imens.Deci chiar i-au cedat toate organele...Doctorita imi spune ca nu putem dona nimic din cauza ca toate organele sunt kaputt. KAPUTT? Greu e inteles...Sunt ca intr-o nava spatiala cu multe ceasuri, fire, aparate, seringi imense dozate de computere. Andrei e rece ca si patul de gheata pe care e intins de ieri seara. Ca sa il readuca inapoi din starea de hipotermie severa ii incalzesc trupul extrem de incet ca sa evite avarii suplimentare ale organelor interne. Nu stiu daca tin bine minte dar aseara termometrul arata 27 de grade. Acum il vad la 30...Trupul frumos, alta data atat de activ si de plin de viata e ascuns sub un cearceaf curat si ingrijit, galben pai. Pe cearceaf sunt lipite inimioarele colorate facute aseara de fetitele noastre Sara si Mara. Il mangai pe mana, mana lui buna si calda care alta data ma mangaia cu dragoste. Mainile lui puternice care au facut atatea lucruri minunate...acum zac inerte pe langa trupul umflat de apa si de medicamente.Sunt singura cu Maci si imi fac curaj sa-i vorbesc. Nu vreau sa plang pentru ca ma gandesc ca sufletul lui se zbate sa se desprinda de trup iar eu nu vreau sa ii ingreunez trecerea. Vad bine ca trupul e mort, stiam inca de aseara ca aparatele astea il chinuie dar tot ce am putut sa fac a fost sa repet continuu "Va rog, nu il deconectati de la aparate, e puternic si sper ca va reusi." Nimeni nu mi-a spus nici secunda ca ar trebui deconectat insa eu traiesc in mintea mea panica teribila ca as putea fi lasata sa decid momentul deconectarii si mi se pare ceva de neconceput.
Doctorita mi-a spus ca Maci nu aude si nu simte nimic dar eu cred ca e altfel. Imi fac curaj sa ii vorbesc...poate ca ma aude. Sunt lasa si nu am curaj sa il las sa plece, nu imi pot lua ramas bun, nu acum, nu inca...Ii spun cuvinte de incurajare, ii spun cat si cum il iubesc, ii spun cat de mare nevoie avem de el eu si fetitele, ii spun ca eu stiu ca este invincibil si ca va reusi.Monologul cu voce soptita ma epuizeaza si as vrea sa plang dar nu vreau sa il descurajez...daca sufletul lui ma vede chiar acum? Il implor sa nu plece , sa ramana pentru noi, sa lupte pentru dragostea nostra.
Ies afara alergand, lacrimile  ma innabusa, ma sufoca. Nici nu pot gandi coerent. Sunt lasa si il tin legat aici in loc sa il las sa plece.Parcurg culoarul lung si ies in curte, in lumina orbitoare a soarelui de vara.Ma asez  pe iarba  si incerc sa ma adun. Nori albi, alearga pe cerul albastru.Lucrurile par firesti in jurul meu, numai situatia noastra e alta, total nefireasca.Chiar il pierd pe Maci meu, asta e realitatea si trebuie sa o accept, trebuie sa fiu langa el cand pleaca, sa il ajut in trecere. Cat de cruda constientizare. Soarele ma incalzeste iar eu sunt uimita sa constat ca lumea isi continua mersul desi pentru mine pare ca a stat in loc.Ma suna Andreea  si ma anunta ca Ionut si Lili (fratele si mama lui Andrei ) vor ateriza in aproximativ o ora iar Cata ii va lua de la aeroport si ii va aduce la spital. Ma ridic din iarba si fug sa ii spun lui Andrei vestea.
Doctorita ma intampina si ma priveste in ochi. Imi spune ca nu vrea sa imi dea sperante desarte ca nu are nici o explicatie logica, medicala. Analizele lui Andrei  au revenit la niste parametri atat de buni incat daca starea lui de acum ramane stabila timp de 6 ore atunci va trai. Ma invita discret, fara cuvinte sa ii mai vorbesc lui Andrei. Da draperia la o parte  si ma invita tacit. In capul meu se amesteca simultan mii de ganduri. Informatii auzite din povesti sau citite, doctorita imi spune ca nu exista explicatie medicala...atunci....? Atunci inseamna ca poate Andrei ma aude, poate ca din cauza mea se lupta sa traiasca, e clar. Creierul meu se incapataneaza sa gandeasca doar "vei trai, vei trai, vei trai Maci meu drag"...
Nu stiu cand si cum trece timpul pentru ca nu mai am perceptia lui. Deja au sosit Lili si Ionut si trebuie sa ii intampin la intrarea spitalului.Ce le spun, cum le spun...nu stiu...Le spun cu sinceritate ca imaginea lui Andrei e alta, Andrei nu mai e Andrei. Lupta cu apa  si cu moartea l-au transformat si pare ca nu mai e el ...dar totusi e tot Andreiul nostru drag chiar daca e greu de recunoscut. Ionut alege sa se opreasca in fata usii si ma bucur ca a luat decizia  asta inteleapta.L-ar rani cumplit sa-l priveasca asa pe Andrei. Lili vrea cu disperare sa il vada , nu am cum sa o protejez si imi e teama pentru ea. Eu le spun ca avem speranta ca va fi bine, ca in mod miraculos analizele lui Andrei sunt destul de bune.
Intru cu Lili. Mama isi observa puiul si se misca agitata de la cap la picioare.Ridica cearceaful il pipaie, inspecteaza grabita fiecare bucatica, agitata, fara sa scoata un cuvant. Ma simt atat de neputincioasa...Dupa cateva minute se opreste din miscarile grabite.Ii mangaie calma fruntea, obrazul, umerii. Pieptul lui puternic poarta urmele circulare ale arsurilor provocate de efortul de a fi readus la viata din stop cardiacul de ieri. Doamne cat a a suferit trupul drag. Lili ma priveste transfigurata si imi expune uimitor de constient parerea. Spusele ei le primesc ca pe niste cutite ascutite, sunt atat de obiective, atat de reale incat nu vreau sa le inteleg."Nu...Daiana, nu...Tu ce crezi, crezi ca isi mai revine vreodata? Andrei e mort, nu isi mai revine, eu nu cred ca isi mai revine, nu...nu..."Lili nu poate sa se desprinda de el si il cerceteaza minutios ca si cum ar sti ca e ultima data cand il priveste. Frumosul ei, dragul ei, Andreias... Zace inert langa noi si aparatele astea il chinuie atat de rau si nu-i lasa sufletul sa plece...Lili are dreptate, trupul asta chinuit nu are cum sa mai gazduiasca sufletul lui minunat indiferent cat de mult imi doresc. Daca il iubesc cu adevarat trebuie sa il ajut. Il iubesc mai presus de orice asa ca am sa ii dau libertate  absoluta asa cum am facut in toti anii nostri de dragoste.Trebuie sa il ajut sa se desprinda pentru ca nu mai suport sa il vad cum se chinuie. Nu are cum sa mai fie vreodata un om intreg. Creierul lui a stat 20 de minute fara oxigen. 20 de minute...Hipoxie in urma hipotermiei...si stop cardiac...
Stiu ca Andrei traia cu teama ca dincolo de moarte nu mai e nimic. Chiar daca a vazut un documentar despre suflet si moarte clinica pe Discovery avea indoieli mari. Nu a avut vreme sa cerceteze si nici nu l-a interesat pentru ca a crescut ateu. Totusi ma bucur teribil ca saptamana trecuta, cand veneam din vacanta in Italia la Batman si Calina, a constientizat pentru prima data in viata lui minunea faptului ca am fost creati.
Am sa fiu langa Andrei, am sa il tin  de mana cand va trece dincolo si nu ii va mai fi teama...
"Te iubesc Maci si am sa fiu cu tine, impreuna suntem puternici..."
O conduc afara pe Lili si ma intorc la Andrei. Singura cu Andreiul meu...Imi fac curaj sa ii dau curaj si ii spun sincer tot ce gandesc...Nu ii spun ramas bun pentru ca stiu ca vom fi impreuna mereu. Ii spun sa nu ii fie teama sa treaca dincolo pentru ca sunt impreuna cu el, il iubesc, nu sunt suprata pe el ci doar foarte  trista. Chiar daca pornim pe drumuri diferite vom fi vesnic impreuna. Ii multumesc pentru cel mai frumos capitol al vietii mele de pana acum, pentru ca viata mea cu el a fost absolut minunata. Sa nu ii fie teama de ce e dincolo, dincolo e Dumnezeu iar Dumnezeu e iubire pura.
Pulsul lui e 128 si in timp ce ii vorbesc despre plecare pulsul incepe sa scada , incet, incet ca si cum si-ar lua ramas bun...Eu il mangai si ii vorbesc, ii vorbesc continuu despre  iubirea nostra, despre lulmea  de dincolo asa cum cred eu ca e, despre cata fericire am avut si cat de norocosi am fost sa traim impreuna. Iar pulsul ii scade incet, incet... Doctorita ii reface analizele si imi spune cu tristete ca lucrurile stau prost, ca de data asta chiar nu mai avem nici o speranta. E seara... Imi spune sa merg acasa sa dorm ca sa imi adun puteri pentru greul care urmeaza. Eu nu vreau sa plec, i-am promis ca il tin de mana pana la capat asa cum ne-am tinut toata viata.I-am promis ca raman cu el...Lili si Ionut ma conving sa merg putin sa dorm si atunci fug la Andrei si il rog sa ma astepte pana ma intorc.Sa nu plece fara mine...Sa fim impreuna si in ultima noastra aventura...
Plecam spre casa. Nodul din gat imi opreste respiratia dar lacrimile nu vor sa iasa, nu vor sa-mi usureze suferinta.Ajungem la Mara si Sara care se joaca inocente in parc.Frumoaserle nostre gemenute, minunitele nostre, fructele dragostei.Soarele e aproape de apus si ele ma roaga sa le las sa doarma peste noapte la niste prietene. Le las cu inima grea, am nevoie de ele, dar pentru ele e mai bine sa fie cu copii de varsta lor. Sara imi spune ca ar vrea sa doarma cu Andreea, prietena noastra buna, la care am ramas si noaptea trecuta. Imi iau ramas bun de la fetite dar cand sa pornim acasa suna telefonul. Trebuie sa ma intorc la spital. Andrei vrea sa plece...O rog pe Andreea sa aiba grija de micute desi ea  doreste sa vina cu mine la spital. Va veni cu mine si apoi se va intoarce la fetite. Ma gandesc ca e mai bine e sa ramana aproape de ele ca eu sa fiu linistita cu Andrei
In emotia traita nici nu mai stiu cine a condus pana la spital, cine anume m-a insotit, pur si simplu memoria mi-a sters aceasta amintire. Sunt din nou la spital cu Andreea si Andreea R. Cu doua Andree si cu Andrei. Nici nu mai stiu ce simt...gandul imi sta numai la Maci...O sun pe Rux, preoteasa  si o rog sa ma ajute, sa il trimite pe sotul ei sa ii faca o slujba lui Andrei. La spital nu avem voie sa aprindem lumanare. Imi trec prin cap tot felul de ganduri nastrusnice pentru ca vreau ca Andrei sa aiba lumina. Dani, Rux si alti oameni dragi aprind lumanari acasa la ei pentru plecarea lui Andrei...Preotul vine, e tanar ca noi, cu ochi buni si luminosi.Citeste  rugaciuni si simt cum lacrimile ii ineaca vocea. Andrei traieste acum doar prin aparate...E greu pentru noi toti, oameni dragi, familie, prieteni...
Andree R imi spune ca va sta cu mine la spital pana la sfarsit indiferent cat timp inseamna asta. Andreea mea isi ia ramas bun si pleaca  la fetite. E liniste si se aude doar respiratia falsa, dura, fortata de aparate. Doamne cat de multe fire, seringi si parate. Cum sta viata omului meu drag agatata de niste masini...incerc sa numar seringile dar  sunt atat de multe incat ma pierd in alte ganduri. Temperatura corpului acrescut  deja pana la 33 de grade. Imi face bine sa il mangai pe Andrei cand trupul lui e putin mai cald. Ma jenez sa vorbesc cu voce tare cand e Andreea R cu mine. Totusi, prezenta ei e atat de discreta incat in multe momente uit de ea. Ii tot multumesc in gand ca a ramas impreuna cu mine ca fara ea parca mi-ar fi  fost frica...Poate nu as fi reusit sa stau pana la capat...Vorbesc cu Andrei, il mangai fara incetare,  il incurajez, ii povestesc tot ce imi trece prin minte. Ce minunat e daca ma aude...Pe AndreeaR o simt doar pentru ca ma dezmiarda continuu, ma mangaie pe spate. Ma face sa am iluzia ciudata ca ma mangaie Andrei. Eu nu o vad, sta pe un scaun  in spatele meu .O simt doar buna, calda, prietena de nadejde.Pulsul lui Maci e 88 si  scade aproape constant...incet, incet, incet, incurajat parca de povestile mele de dragoste.Oboseala ma copleseste si simt ca nu mai sunt coerenta in ganduri asa ca il rog pe Andrei sa ma lase putin sa dorm. Atipesc cu fruntea  pe mana lui stanga, mana mea draga care mi-a adus atata fericire cu toate gesturile ei minunate. Mana cu bratara luptatorului, bratara dragostei care i-am daruit-o cu atat bucurie exact cu un an in urma...Atipesc...
Nu stiu cat timp a trecut, sute de secunde sau cateva minute, nu stiu.Aud doar din spare vocea AndreeiR Care imi spune," Incredibil, Daiana, vezi cum te lasa sa dormi? Pulsul nu i-a oscilat deloc, nu a crescut si nu a scazut a ramas perfect stabil." Nu stiu de ce ma enervez si ii vorbesc cam dur AndreeiR. Nu cred ce imi spune, nu vreau sa ma amagesc... AndreeaR imi raspunde calm fara sa se supere. "Bine Daiana, te las linistita nu te mai tulbur" Imi pare rau ca am reactionat asa prost, stiu ca ea vrea doar sa ma ajute iar eu ma comport ca o isterica. Linistea ei ma face sa gandesc....Dar daca AndreeaR are dreptate, daca Andrei chiar ma aude si ma ajuta!?"
Ii povestesc lui Andrei de Lili si de fetite si pulsul lui se perturba dar eu nu osbserv , ci doar AndreeaR observa dar nu indrazneste sa imi mai spuna nimic...Omul de la aparate sat langa noi si priveste atent monitoarele ca si cum asteapta o confirmare a unor gaduri ascunse...
Nu sunt singura si totusi traiesc o panica teribila...am sa raman singura...Ii povestesc lui Maci despre cum il iubesc si ii multumesc pentru tot ce a fost bun si frumos, pentru tot ce m-a invatat pentru femeia care sunt astazi.Am crescut impreuna cu el, am trecut prin bune si rele, prin tristete si fericire , prin viata si acum trecem impreuna prin moarte...Maci nu mi-a fost doar sot.Mi-a fost parinte, iubit, partener, sprijin, si mai presus de toate cel mai bun prieten. Dupa aproape 18 ani impreuna inca imi radeau ochii cand il vedeam...L-am considerat intottdeauna un dar Dumnezeiesc.Ii povestesc din nou de fetite si pulsul iar i se zbate.AndreeaR nu mai poate sa-l vada chinuit si ma roaga sa il las linistit. "Daiana, nu il mai tulbura, ii faci rau cand ii vorbesti de Lili si fetite, pulsul ii oscileaza puternic, lasa-l te rog linistit"
Ma enervez din nou, mi se pare de neinteles tot ce imi spune AndreeaR. Totusi femeia asta e doctor, si e un om cu capul pe umeri...Daca are dreptate? Ma uit la aparat si pulsul lui e stabil.Al meu a crescut pentru ca sunt agiatata. Tac cateva minute si nu spun nimic, urmaresc doar pulsul care i scade din nou incet, incet...Imi fac curaj si il intreb pe Andrei daca chiar ma aude. Il rog sa imi arate cu pulsul  raspunsul pentru ca stiu ca nu poate comunica altfel...Pulsul ii creste uimitor cateva puncte, e cel putin  ciudat...Pulsul creste si apoi scade rapid...ah, Andrei chiar ma aude si eu nu am inteles nimic pana acum. Ma emotinez teribil si in inima mea ii sunt recunoscatoare AndreeiR pentru ce mi-a confirmat dar nu am curaj sa ii multumesc si sa ii marturisesc acum ceea ce gandesc... Multumesc Andreea draga, multumesc, om bun...
Sunt obosita si necajita si poate totul e doar in imaginatia mea dar de aici inainte stiu exact cum sa il incurajez pe Andrei. El ma asculta si pulsul in scade incet, incet...Adorm din nou si  pulsul ii ramane din nou stabil in timp ce dorm...Ma asteapta...
A treia oara cand am adormit, am adormit cu ochii in aparat. Cand m-am trezit pulsul era acelasi, pentru a treia oara perfect stabil cat timp am atipit... nu pot sa nu ma minunez...Exact cum imi povestea fratele meu Danion la telefon.  "Nu iti fie teama, el te aude, ajuta-l, da-i curaj, vorbeste-i, comporta-te cat poti tu de firesc..."Multumesc Dani pentru curajul care mi l-ai dat...
Viata paraseste treptat trupul drag si pulsul scade incet, incet dar mi-e teama cand realizez ca nu vom mai prinde impreuna dimineata... Am  atatea lucruri sa ii spun si mai am atat de putin timp...Omul de la aparate nu se clinteste de langa noi. AndreeaR ma mangaie in  continuu pe spate. E ora unu si pulsul scade pana aproape de 20...Mi-e frica, mai e atat de putin... Ochii mi se umplu de lacrimi dar vorbesc, vorbesc continuu ca sa ii dau curaj. Ma rog in locul lui pentru ca buzele lui frumoase sunt acum reci si atat de umflate. Stiu ca Dumnezeul il va primi in lumina pentru ca Andrei este un om atat de bun si de special...
Mi-e frica, mi-e frica, mi-e frica dar nu am cum sa aman sfarsitul. Incerc sa raman puternica, il mangai continuu si ii vorbesc bland. Se spune ca imediat dupa moarte, cand sufletul se desprinde de trup, trupul si sufletul aud tot ce se vorbeste. Am sa stau pana se scurge si ultima sclipire de vita. In minte imi vine gandul ca suntem atat de perfect creati, ca suntem stralucire, praf de stele, energie divina, ca nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma. Mai presus de orice gandesc ca dragostea nu moare!  Aud un piuit ciontinuu, linia ce indica pulsul mai are doar usoare tresariri...Omul meu drag, jumatatea mea, iubitul meu, Soarele meu... E ora 1,59 noaptea si el s-a desprins...Sunt linistita desi lacrimile imi ard obrajii. Il mangai si il sarut, cat de grea e despartirea...Bine ca nu se mai chinuie...Simt ca sufletul lui este langa mine, cu mine, in mine.......
Nu vreau sa mai stiu de nimeni si de nimic, lumea mea s-a cutremurat profund, totul s-a rasturnat.Stiu doar ca trebuie sa invat sa supravietuiesc. Atat.
Durerea e sfasietoare. Adorm cu gandul la Maci meu, dragul meu, minunea mea de om...Cat de norocoasa si unica sunt pentru ce am avut...