Am avut o copilarie zbuciumata. Am invatat de timpuriu lectii de adaptare si supravietuire pe care nu cred ca ar trebui sa le invete vre-un copil...Am luptat pentru viata inca de cand eram in pantecele mamei. M-am nascut prematur cu o malformatie complexa a inimii. La acea vreme medicii nu imi dadeau nici o sansa de supravietuire asa ca i-au propus mamei sa ma abandoneze in spital...Desi urma sa mor, desi eram mica si plapanda, neagra si urata ca un pui de cioara cum povestea cu drag mama mea, iubirea mamei a fost atat de puternica incat am supravietuit. Iubirea si grija mamei au fost cel mai miraculos remediu. Dar nu despre prima zi a vietii mele pe pamant vreau sa va vorbesc acum insa ma pierd in curgerea fluida a gandurilor.. Nu numai ca am supravietuit un timp ci am trait atat de mult incat am ajuns sa imi insotesc mama pe ultimul ei drum. Eram o fetita de numai 12 ani cand am ramas orfana de iubirea imensa a mamei. Au urmat ani grei si goi in care m-am intrebat de ce oare nu am murit la nastere, de ce trebuie sa traiesc atata durere, care rolul meu pe aceasta lumea, de ce eu?Au fost ani de cautari, de intrebari fara raspuns, ani intregi in care am trait cu speranta ca intr-o buna zi voi primi si voi darui din nou iubire.
Aveam 20 de ani, eram plina de vise si de sperante. Eram studenta in anul intai la Faculatea Hyperion, la regie de film, teatru si televiziune. Intrasem prima pe lista dar nu aveam nici o satisfactie pentru ca purtam in mine rana proaspata a esecului ca nu intrasem la facultatea de Arte Plastice la stat, la sectia de pictura. Lucram la televiziune (Canal 38) ca scenograf si eram fericita ca am bani sa imi platesc facultatea. Pasiunea pentru pictura ma ardea ca un foc mocnit si dorul de fostii colegi de la liceul de arte ma facea sa ii vizitez adesea la facultatea de arte plastice.
Era o zi insorita de toamna tarzie. Eram foarte obosita dar fericita ca desi eram doar scenografa reusisem sa pregatesc ca realizator cateva filmulete documentare pentru sarbatorile de iarna in cadrul televiziunii. Ziua mergeam la facultate si la servici (emisiuni+filmari) iar noaptea ramaneam la televiziune pana tarziu sa montez materialele filmate peste zi. Eram epuizata de programul intens. Adesea la cursuri adormeam cu capul pe banca. Intr-un fel eram bucuroasa de noul drum ales si de faptul ca reuseam sa-mi depasesc cumva limitele.Ma simteam adesea o mica vedeta cu toate ca nimeni nu stia cat plangeam pe acuns si cat speram ca intr-o zi sa devin doar studenta la pictura.
Prima zi a fost de fapt aceea zi superba de toamna cand am simtit nevoia sa dau o fuga pe la fostii mei colegi. Mi-era dor sa simt mirosul de ulei de in si de culori. Am intrat vesela si dezinvolta in atelierul unde stiam ca o gasesc pe Ema, prietena mea. Atelierul era invaluit in lumina calda a dupa-amiezei iar ordinea dezordonata a sevaletelor si culorilor mi se parea supeba. Colegii erau deja plecati la alte cursuri iar in atelier erau doar Ema si...Undeva, la un sevalet mai retras era chiar soarele. Zvelt, inalt, cu atitudinea usor aroganta si gandurile foarte departe. Incaltat cu niste ciocate din piele scurte, cu jeansi negri, cu pulovar visiniu si cu capul si spatele inundat de bucle imense, aurii-nisipii. Avea ochii verzi ca marea si mirosea a vacanta. Parea sa nici nu imi fi observat intrarea si asta ma incomoda. Ciudat...eu il stiam, iar el nici nu imi dadea atentie...Ce ciudatenie o mai fi si asta? Cine o fi si tipul asta care ma face sa ma simt asa ciudat? Dintr-o data ma simteam mica si fastacita, mi se parea ca sunt imbracata fistichiu si pueril....si chiar eram:)Aveam niste colanti negri de catifea si un pulover cu o aplicatie de vreo 70 de centimetri din satin cu unul din piticii din Alba ca zapada... Sunt sigura ca atunci nu puteam sa atrag atentia la modul feminin, ci mai degraba la cel comic pentru ca in afara de imbracamintea copilareasca aveam si nasul rosu si umflat:)Aveam Zona Zoster datorita stressului si oboselii cu care ma confruntam zi de zi. De la nas mi s-a tras mai tarziu printre multe alte nume de alint si cel de "Rudolf" -Cerbul lui Mos Craciun:)
Am fost galagioasa si vorbareata cat am stat in atelier in speranta ca ii pot atrage atentia. De acolo am plecat sfioasa si tacuta exterior dar in interior am fost cea mai exaltata si mai galagioasa fiinta din univers.
Imi amintesc ca am intrebat-o pe Ema cine e tipul asta ingamfat iar ea, probabil simtindu-mi interesul, mi-a raspuns razand. "Fii linistita, Andrei e singur, ii dau multe fete tarcoale dar..." Ema ma mintea, nu stiu de ce a simtit nevoia atunci sa imi dea speranta si incredere in mine dar asta nu mai are nici o importanta... Adevarul era ca Andrei avea in acel moment iubita si multe aventuri.Noroc ca am avut incredere in spusele Emei pentru ca altfel nu stiu cum altfel ar fi putut incepe altfel povestea nostra...
Inima mi se zbatea nebuneste dar locul ei nu mai era in piept ci in gat pentru ca incepuse sa zboare ca o pasare care dorea sa evadeze din colivie. Nu mai auzeam nimic, nimic din ce imi spunea Ema, nu mai auzeam si nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jur. Gandul si sufletul si toata fiinta mea ramasesera acolo in atelier langa vacanta mea cu bucle blonde.In afara de asta creierul meu incepuse sa perceapa ceva nou, necunoscut, armonios si binefacator, un fel de leagtura stranie care nu o mai cunoscusem pana atunci dar pe care am simtit-o de atunci toata viata nostra impreuna si despre care va voi mai povesti. De atunci urmatoarele zile le-am trait intr-o bucurie inexplicabila, in speranta, totul imi parea bun si frumos, si asteptam, asteptam ca un copil care stie ca urmeaza tortul de ziua lui, asteptam nerabdatoare pentru ca simteam ca in curand am sa il reiltalnesc:)Cam asa de intensa a fost prima zi...Ca o lumina orbitoare, ca o fericire fara margini care ai senzatia ca te poate ucide prin plenitudinea ei...
Minunat este ca trairea asta, bucuria asta imensa de a-l iubi pe Andrei am purtat-o cu mine peste ani, cei mai frumosi ani ai vietii mele.Cea mai puternica, mai vie si mai reala traire este faptul ca port si acum in mine acesta vibratie divina numita iubire.Doamne, Maci cat de mult te iubesc si cat curaj imi dai tu, dragul meu, sa merg mai departe...
P.s. Ieri 28 iulie, am primit cel mai frumos P.s. din viata mea. Am scris pe FB cateva cuvinte despre bucuria asta...
Aveam 20 de ani, eram plina de vise si de sperante. Eram studenta in anul intai la Faculatea Hyperion, la regie de film, teatru si televiziune. Intrasem prima pe lista dar nu aveam nici o satisfactie pentru ca purtam in mine rana proaspata a esecului ca nu intrasem la facultatea de Arte Plastice la stat, la sectia de pictura. Lucram la televiziune (Canal 38) ca scenograf si eram fericita ca am bani sa imi platesc facultatea. Pasiunea pentru pictura ma ardea ca un foc mocnit si dorul de fostii colegi de la liceul de arte ma facea sa ii vizitez adesea la facultatea de arte plastice.
Era o zi insorita de toamna tarzie. Eram foarte obosita dar fericita ca desi eram doar scenografa reusisem sa pregatesc ca realizator cateva filmulete documentare pentru sarbatorile de iarna in cadrul televiziunii. Ziua mergeam la facultate si la servici (emisiuni+filmari) iar noaptea ramaneam la televiziune pana tarziu sa montez materialele filmate peste zi. Eram epuizata de programul intens. Adesea la cursuri adormeam cu capul pe banca. Intr-un fel eram bucuroasa de noul drum ales si de faptul ca reuseam sa-mi depasesc cumva limitele.Ma simteam adesea o mica vedeta cu toate ca nimeni nu stia cat plangeam pe acuns si cat speram ca intr-o zi sa devin doar studenta la pictura.
Prima zi a fost de fapt aceea zi superba de toamna cand am simtit nevoia sa dau o fuga pe la fostii mei colegi. Mi-era dor sa simt mirosul de ulei de in si de culori. Am intrat vesela si dezinvolta in atelierul unde stiam ca o gasesc pe Ema, prietena mea. Atelierul era invaluit in lumina calda a dupa-amiezei iar ordinea dezordonata a sevaletelor si culorilor mi se parea supeba. Colegii erau deja plecati la alte cursuri iar in atelier erau doar Ema si...Undeva, la un sevalet mai retras era chiar soarele. Zvelt, inalt, cu atitudinea usor aroganta si gandurile foarte departe. Incaltat cu niste ciocate din piele scurte, cu jeansi negri, cu pulovar visiniu si cu capul si spatele inundat de bucle imense, aurii-nisipii. Avea ochii verzi ca marea si mirosea a vacanta. Parea sa nici nu imi fi observat intrarea si asta ma incomoda. Ciudat...eu il stiam, iar el nici nu imi dadea atentie...Ce ciudatenie o mai fi si asta? Cine o fi si tipul asta care ma face sa ma simt asa ciudat? Dintr-o data ma simteam mica si fastacita, mi se parea ca sunt imbracata fistichiu si pueril....si chiar eram:)Aveam niste colanti negri de catifea si un pulover cu o aplicatie de vreo 70 de centimetri din satin cu unul din piticii din Alba ca zapada... Sunt sigura ca atunci nu puteam sa atrag atentia la modul feminin, ci mai degraba la cel comic pentru ca in afara de imbracamintea copilareasca aveam si nasul rosu si umflat:)Aveam Zona Zoster datorita stressului si oboselii cu care ma confruntam zi de zi. De la nas mi s-a tras mai tarziu printre multe alte nume de alint si cel de "Rudolf" -Cerbul lui Mos Craciun:)
Am fost galagioasa si vorbareata cat am stat in atelier in speranta ca ii pot atrage atentia. De acolo am plecat sfioasa si tacuta exterior dar in interior am fost cea mai exaltata si mai galagioasa fiinta din univers.
Imi amintesc ca am intrebat-o pe Ema cine e tipul asta ingamfat iar ea, probabil simtindu-mi interesul, mi-a raspuns razand. "Fii linistita, Andrei e singur, ii dau multe fete tarcoale dar..." Ema ma mintea, nu stiu de ce a simtit nevoia atunci sa imi dea speranta si incredere in mine dar asta nu mai are nici o importanta... Adevarul era ca Andrei avea in acel moment iubita si multe aventuri.Noroc ca am avut incredere in spusele Emei pentru ca altfel nu stiu cum altfel ar fi putut incepe altfel povestea nostra...
Inima mi se zbatea nebuneste dar locul ei nu mai era in piept ci in gat pentru ca incepuse sa zboare ca o pasare care dorea sa evadeze din colivie. Nu mai auzeam nimic, nimic din ce imi spunea Ema, nu mai auzeam si nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jur. Gandul si sufletul si toata fiinta mea ramasesera acolo in atelier langa vacanta mea cu bucle blonde.In afara de asta creierul meu incepuse sa perceapa ceva nou, necunoscut, armonios si binefacator, un fel de leagtura stranie care nu o mai cunoscusem pana atunci dar pe care am simtit-o de atunci toata viata nostra impreuna si despre care va voi mai povesti. De atunci urmatoarele zile le-am trait intr-o bucurie inexplicabila, in speranta, totul imi parea bun si frumos, si asteptam, asteptam ca un copil care stie ca urmeaza tortul de ziua lui, asteptam nerabdatoare pentru ca simteam ca in curand am sa il reiltalnesc:)Cam asa de intensa a fost prima zi...Ca o lumina orbitoare, ca o fericire fara margini care ai senzatia ca te poate ucide prin plenitudinea ei...
Minunat este ca trairea asta, bucuria asta imensa de a-l iubi pe Andrei am purtat-o cu mine peste ani, cei mai frumosi ani ai vietii mele.Cea mai puternica, mai vie si mai reala traire este faptul ca port si acum in mine acesta vibratie divina numita iubire.Doamne, Maci cat de mult te iubesc si cat curaj imi dai tu, dragul meu, sa merg mai departe...
P.s. Ieri 28 iulie, am primit cel mai frumos P.s. din viata mea. Am scris pe FB cateva cuvinte despre bucuria asta...
"Andreiul meu mi-a trimis in dimineata asta ceva frumos:) Zilele trecute ii povesteam la cimitir ca imi doresc o carte in limba germana pe care sa o citesc in vacanta din Romania. Ii spuneam ca imi doresc o carte usor de parcurs care sa ma linisteasca si pe care sa o inteleg...Apoi nu am cautat nimic ci doar am asteptat. Dimineata, in timp ce intindeamn rufele la uscat pe suportul din fata casei vine o vecina si imi spune: "Daiana, am ceva minunat pentru tine !" si mi-a daruit aceasta carte " P.S. te iubesc" de Cecelia Ahern. Am sarit in sus de bucurie ca un copil. Cum as putea sa cred ca e doar o coincidenta...Ce spuneti ce carte minunata mi-a trimis Maci al meu?"
No comments:
Post a Comment