...ziua 28...A mai trecut o zi fara rasete. Zilele se scurg incet precum mersul unui melc. Incerc sa incarc zilele cu tot felul de lucruri marunte pentru ca fetitelor sa le fie mai usor. Degeaba, nimic nu mai e ca inainte, soarele nostru nu mai rasare la fel...Seara ne intoarcem cat mai tarziu acasa pentru ca ne e greu sa adormim fara sa fim imbratisate si fara sa radem inainte de culcare.
Azi cand veneam spre casa soarele apunea imens, portocaliu si lenes in spatele masinii noastre. Il priveam in oglinda si-mi parea ca nici nu mai apune la fel ca inainte...Poate mi s-a parut doar...Soseaua era pustie pana in secunda cand in spatele nostru au aparut ca din senin doua motociclete. Nu stiti cum mi-a tresarit inima de emotie, imi parea ca pe motocicleta din spatele meu era Andrei. Dulce iluzie dar prea scurata. Am asteptat zadarnic ca motociclistul sa se ridice pe-o roata asa cum facea Andrei ca sa ma necajeasca:) Grea constientizarea ca nimeni nu va mai face giumbuslucuri pe langa noi ca sa ne inveseleasca...Nimeni nu se mai ridica aici pe-o roata, nimeni nu iese din normal...Dupa o bucata de drum moticiclistii au disparut pe autostrada. In piept inima inca flutura de emotia iluziei ca ar fi putut fi zeul meu sau de constientizarea golului. Nici eu nu mai stiu bine...
Mi-amintesc cum l-am privit vineri, in ziua accidentului, venind pe-o roata in lungul strazii noastre pana in parcarea casei. Fetitele i-au fugit in intampinare. Era fericit si optimist ca de obicei iar Sara i se atarnase de gat precum un puiut de maimutica...Eu l-am privit lung si cu mandrie in suflet am gandit ca Maci asta al nostru e un tip grozav, cel mai iubit dintre pamanteni - ii spuneam adesea. Pe deasupra si frumos foc, asa il vedeam noi, fetele lui. Nici o secunda nu am intuit ca e pentru ultima data cand ma bucur de el in acest fel.
Azi, de cate ori auzim huruitul unui scuter sau o moticicleta tresarim.Cand se apropie ora la care ar trebui sa se intoarca acasa devenim agitate ca niste vrabiute... Ascultam orice pas, dar Maci nu mai vine...
Au ramas in urma emotii, obisnuinte care dor si muuulta dragoste.
Maci meu, cat de mult te iubim...
Azi cand veneam spre casa soarele apunea imens, portocaliu si lenes in spatele masinii noastre. Il priveam in oglinda si-mi parea ca nici nu mai apune la fel ca inainte...Poate mi s-a parut doar...Soseaua era pustie pana in secunda cand in spatele nostru au aparut ca din senin doua motociclete. Nu stiti cum mi-a tresarit inima de emotie, imi parea ca pe motocicleta din spatele meu era Andrei. Dulce iluzie dar prea scurata. Am asteptat zadarnic ca motociclistul sa se ridice pe-o roata asa cum facea Andrei ca sa ma necajeasca:) Grea constientizarea ca nimeni nu va mai face giumbuslucuri pe langa noi ca sa ne inveseleasca...Nimeni nu se mai ridica aici pe-o roata, nimeni nu iese din normal...Dupa o bucata de drum moticiclistii au disparut pe autostrada. In piept inima inca flutura de emotia iluziei ca ar fi putut fi zeul meu sau de constientizarea golului. Nici eu nu mai stiu bine...
Mi-amintesc cum l-am privit vineri, in ziua accidentului, venind pe-o roata in lungul strazii noastre pana in parcarea casei. Fetitele i-au fugit in intampinare. Era fericit si optimist ca de obicei iar Sara i se atarnase de gat precum un puiut de maimutica...Eu l-am privit lung si cu mandrie in suflet am gandit ca Maci asta al nostru e un tip grozav, cel mai iubit dintre pamanteni - ii spuneam adesea. Pe deasupra si frumos foc, asa il vedeam noi, fetele lui. Nici o secunda nu am intuit ca e pentru ultima data cand ma bucur de el in acest fel.
Azi, de cate ori auzim huruitul unui scuter sau o moticicleta tresarim.Cand se apropie ora la care ar trebui sa se intoarca acasa devenim agitate ca niste vrabiute... Ascultam orice pas, dar Maci nu mai vine...
Au ramas in urma emotii, obisnuinte care dor si muuulta dragoste.
Maci meu, cat de mult te iubim...
No comments:
Post a Comment